Cu bicicleta până la Istanbul

Luna august, anul 2017. Mă aflu în autobuzul care merge de la Santiago de Compostela către Porto. Privesc pierdut pe geam și îmi aduc aminte cu groază că planul meu era să merg pe bicicletă până în Portugalia. Simt cum mi se strânge stomacul și îi mulțumesc divinității că bicicleta se odihnește liniștită în cală. Nu cred că mai eram în stare de încă o zi de drum, nicidecum două. A fost greu. N-o să mai fac așa ceva prea curând.

Luna iunie, anul 2018. Aeroportul Otopeni, sosiri. Tocmai m-am întors din Lima, via Londra. A fost frumos, a fost excepțional, a fost intens, a fost de nedescris, dar nu îmi pot ascunde bucuria că am ajuns înapoi acasă. Gata, mă liniștesc pentru o perioadă. Pun bani deoparte. Nu mai plec nicăieri cel puțin până la iarnă.

Luna iulie, anul 2018. E luni dimineață, beau o cafea și trebuie să mă apuc de lucru. Aparent out of nowhere, am hotărât: anul ăsta trebuie să fac un drum lung cu bicicleta. Va fi Istanbul sau va fi nordul Greciei. Șterg cu buretele tot ce am zis până acum. Va fi la începutul lui septembrie. Se cheamă că e deja stabilit.

Câteva zile mai târziu. Numărul de biciclete care trebuie să se afle în casa ta este egal cu numărul de biciclete care se află deja acolo + 1. Investește acum în ceea ce îți place să faci! Andrei, la anul nu știi ce va fi, fă asta acum! Gata, am și biclă nouă. Va fi Istanbul. Continue reading “Cu bicicleta până la Istanbul”

Vama nu mai e ce-a fost. Cine mai este, să arunce primul piatra.

Cea mai veche amintire a mea legată de Vama Veche se pierde pe undeva prin anii ’90. Mergeam în fiecare an cu familia și cu o gașcă numeroasă la 2 Mai. Ajungeam, din când în când, și până în Vamă. Ne-am cunoscut cu adevărat însă în 2001. 2001, anul în care Florin Chilian a devenit, din băiatul care îi căra sculele lui Vali Sterian, un cântăreț foarte la modă. Pe plajă, din boxele unei terase apărate de soare de câteva umbrele galbene pe care scria Bergenbier, răsuna fără oprire primul său album: Iubi – Interfață la realitate. Nu puteam să îl suport. Acum sunt nostalgic. Se întâmplă uneori să îl mai ascult.

În afară de terasa cu Bergenbier, mai existau Bibi și poate încă vreo două sau trei. Umbreluțe nu erau, trebuia să venim noi cu ele de la București. Pe locul unde acum lumea stă la coadă la clătite sau își cumpără bere din supermarket, câțiva măgari pășteau neabătuți. Seara, pe plajă, în afară de acel Iubi, se auzeau doar valurile. Aveam 13 ani, părul scurt, turnurile gemene erau încă în picioare în New York, iar Iliescu fusese ales, din nou, președintele României. Continue reading “Vama nu mai e ce-a fost. Cine mai este, să arunce primul piatra.”