Cu bicicleta până la Istanbul

Luna august, anul 2017. Mă aflu în autobuzul care merge de la Santiago de Compostela către Porto. Privesc pierdut pe geam și îmi aduc aminte cu groază că planul meu era să merg pe bicicletă până în Portugalia. Simt cum mi se strânge stomacul și îi mulțumesc divinității că bicicleta se odihnește liniștită în cală. Nu cred că mai eram în stare de încă o zi de drum, nicidecum două. A fost greu. N-o să mai fac așa ceva prea curând.

Luna iunie, anul 2018. Aeroportul Otopeni, sosiri. Tocmai m-am întors din Lima, via Londra. A fost frumos, a fost excepțional, a fost intens, a fost de nedescris, dar nu îmi pot ascunde bucuria că am ajuns înapoi acasă. Gata, mă liniștesc pentru o perioadă. Pun bani deoparte. Nu mai plec nicăieri cel puțin până la iarnă.

Luna iulie, anul 2018. E luni dimineață, beau o cafea și trebuie să mă apuc de lucru. Aparent out of nowhere, am hotărât: anul ăsta trebuie să fac un drum lung cu bicicleta. Va fi Istanbul sau va fi nordul Greciei. Șterg cu buretele tot ce am zis până acum. Va fi la începutul lui septembrie. Se cheamă că e deja stabilit.

Câteva zile mai târziu. Numărul de biciclete care trebuie să se afle în casa ta este egal cu numărul de biciclete care se află deja acolo + 1. Investește acum în ceea ce îți place să faci! Andrei, la anul nu știi ce va fi, fă asta acum! Gata, am și biclă nouă. Va fi Istanbul.40444552_1842532262461275_6625394655066324992_o.jpg

1 septembrie 2018. Vara s-a terminat de nici 2 ore, ceasul nu a sunat încă, dar nu mai pot dormi. Emoții? Da! Îmi bate inima și nu îmi dau seama dacă de bucurie pentru ceea ce urmează sau de teamă că va fi greu și nu o să reușesc.

Afară e beznă și puțin răcoare, străzile sunt goale, lumea petrece în cluburi, eu tocmai mi-am băut cafeaua și am scos bicicleta pe hol. Paznicul doarme pe o bancă în curtea blocului. Își saltă capul pentru o secundă, mă privește chiorâș și nedumerit, apoi se întoarce la somn. Eu pornesc Strava și demarez spre Pantelimon, punctul de întâlnire cu prietenul Tibi. Avem aproape 300 km până în Vamă.

IMG_20180901_110937.jpg

Drumul. 5 zile, 55 de ore pedalate efectiv. Trecerea cu bacul la Silistra. Urcările interminabile de pe cealaltă parte a Dunării. Coborârile care urmau și chiuiturile cu „Vama Vecheeeeee!” pe șoselele pustii. Strugurii cumpărați de la un țăran din Ostrov și mâncați pe marginea drumului. Probabil cei mai buni struguri dintr-o viață de 30 de ani. Sătenii curioși care ne întrebau dacă suntem francezi sau străini. Farurile rămase fără baterie. Noaptea în pădure pe un drum neasfaltat. Disperarea că mai avem 60 km, sentimentul că nu o să se mai termine niciodată. Râsul prostesc care ne-a apucat când ne-am dat seama că oricum nu avem altceva mai bun de făcut.

Ajungem în Vamă și e târziu în noapte. La doamna Nina, gazda noastră din 2 Mai, toată lumea doarme deja. Nici nu îmi trece prin cap că aș putea să mă culc înainte să văd și draga mea Vamă. E deja toamnă, briza bate mai rece decât eram obișnuit, stau pe bordură și beau o bere cu bicicleta răsturnată lângă mine. Mă întreb ce rost are toată treaba asta și dacă o să pot să o duc la capăt. Nu știu dacă tremur de la frig sau de la oboseală și, cumva, nu prea mai simt motivația. Arunc berea după ce ajung la jumătate, nu îmi mai trebuie nici asta.

road to istanbul.png

961 km în total, fix cu unul mai mult decât am făcut pe Camino. Micul dejun și cafeaua de la Stuf. Sentimentul că aș sta și eu cu oamenii ăia la o bere pe plajă și, în același timp, pofta nebună pentru drumul care se întindea în fața mea și pe care aveam să îl parcurg singur de aici încolo. Mult soare, dar și beznă de-ți băgai degetele în ochi. Sate bulgărești în care realizam că mai există o urmă de viață numai atunci când un câine furios mă lua la rost. Bicicliști salutându-mă discret. Durankulak, Tyulenovo, Kavarna, Balchik, Albena. Soarele care răsare din mare și apune în Bosfor.

IMG_20180902_141653.jpg

Mă opresc la umbra unui copac, nu mai am nimic de băut și tot ce am reușit să găsesc e o benzinărie părăsită. Trebuie să fie cel puțin 30 de grade, niciun nor și totuși am senzația că plouă. Îmi dau seama că am confundat stropii de ploaie cu transpirația care îmi picură din cască. Ceva fac bine, înseamnă. Dau în sfârșit de civilizație și mă reped spre două sticle de suc și una mare de apă. Îi dau vânzătoarei 50 de leva. E oripilată că nu am mai mărunt. Dau din umeri.

6800 m diferență de nivel pozitivă. Nu cred că sunt foarte exact, dar am făcut o medie între ce îmi arată Strava, Bikemap și Map My Ride. Lupte interminabile cu dealurile și cu mine. Urlete de furie, dezamăgire și disperare când, după fiecare curbă, speranțele mi se năruiau și drumul continua să urce. Și continua și continua și iarăși continua parcă spre infinit. Și apoi coborai doar ca să urci la loc și iarăși să cobori. Anvelopa crăpată de la căldură cu care am mers jumătate de Bulgarie. Băile în mare, apa care mă curăța de tot și de toate. Firicelele de nisip rămase în pantofi. Varna, Sunny Beach, Nesebar, Burgas.

IMG_20180902_142543.jpg

Drumurile pline de gropi. Zecile de musculițe adunate în jurul meu din cauza cărora abia dacă mai vedeam pe unde merg. Bulgarul din mijlocul pustietății de la care am luat Cola. Toți oamenii care mă întrebau foarte curioși de unde vin și unde mă duc. Apoi îmi urau baftă. Benzinăriile cu toate sandwich-urile și sucurile și cafelele și porcăriile dulci pe care abia le așteptam. Paturile moi, dușurile calde și așternuturile albe care mă întâmpinau în camerele de hotel sau pensiune la sfârșitul zilei. Toate mesajele și încurajările de la oamenii de acasă.

IMG_20180903_064537.jpg

Intrarea în Turcia cu tot corpul stors de orice urmă de vlagă. Revenirile aproape miraculoase și pedalatul cu o forță pe care nu am idee de unde o scoteam pe final de zi. Coborârile acompaniate de „Always look on the bright side of life” sau „There are no impossible dreams, there are no invisible seams”. Momentele când mă aruncam în iarbă sau pe plajă lipsit de putere și apoi mă ridicam și plecam mai departe pentru că altă cale nu exista. Sozopol, Malko Tarnovo. Kirkraeli, Silivri, Istanbul.

IMG_20180904_175721.jpg

Mă aflu într-o benzinărie în apropiere de destinația finală. Întreb de wi-fi și băiatul de la casă mă privește nedumerit. Stau pe o bordură și îmi aduc aminte că în urmă cu patru zile și ceva eram în centrul Bucureștiului și acum sunt la 70 km de Istanbul. Găsesc că e ceva aproape incredibil. 70 km nu sunt chiar puțini la starea în care sunt. A început ploaia și fără îndoială o să mă prindă și noaptea, dar mie îmi vine să urlu de bucurie.

Asfaltul îngrozitor al turcilor. Tirurile și mașinile care mă claxonau și nici măcar nu se oboseau să mă ocolească prea mult. Oamenii extraordinar de primitori. Afișele cu Erdogan pe care le văd în geamurile câtorva case. Un cuplu cu care nu mă puteam înțelege în nicio limbă, dar care și-a pierdut jumătate de oră să mă ajute să îmi găsesc cazarea. Nu aveam roaming, nu aveam internet, doar o hartă care momentan nu îmi mai folosea la nimic. „Thank you, thank you very much!” „No, it’s not important…”, îmi spune ea.

Și iată-mă la intrarea în Istanbul. 30 km de mașini bară la bară, gonind furibund pe 6-7 benzi spre orașul aflat pe două continente. Mai e puțin. O clipă de neatenție sau pur și simplu de ghinion, alunec pe un marcaj și mă trezesc pe jos. Purtați cască, întotdeauna purtați cască! Vă poate salva viața. Un singur șofer se oprește să mă întrebe dacă sunt ok, restul se duc nestingheriți spre treburile lor. Mă sperii. Furca și ghidonul bicicletei sunt întoarse pe dos. Pornesc foarte prudent mai departe. Singurul lucru pe care nu l-aș mai face niciodată din tot drumul ăsta e partea de final. Mă întreb dacă s-o mai fi gândit cineva vreodată să intre pe bicicletă în orașul ăsta. Nu, nu sunt sănătos.

IMG_20180905_215834.jpg

Și finalul. Google Maps îmi arată 700 m până la hotelul din cartierul Beyoglu. Un tip cu merțan și mai ales cu burtă nu se asigură când pleacă de pe loc și mă lovește ușor. Eu nu pățesc nimic, dar schimbătorul de pe spate nu mai e la locul lui. În loc să strig și să plâng de fericire așa cum îmi imaginam că va fi când ajung acolo, urlu de furie și bat cu pumnii în șa. Tipul dă din umeri, se urcă înapoi în mașină și pleacă.

Trei zile mai târziu, Vama Veche. Câțiva prieteni au venit să mă întâmpine. Primul lucru pe care îl fac e să beau cu ei un cozonac. Sunt fericit. Sunt foarte fericit. Am făcut un lucru pe care mi l-am dorit mult. Clișeistic vorbind, am trecut de la agonie la extaz și invers de nenumărate ori. Dincolo de asta, mi-am urmat drumul și m-am bucurat de el. Și cum altfel se putea termina decât înapoi în Vama noastră? Sunt înconjurat de oameni ca lumea. Și aici, și acasă. Mulți m-au întrebat cum a fost. E al naibii de greu de explicat. Tocmai de-aia scriu un final extrem de incoerent. Sunt toate trăirile astea. Trebuie să fii acolo și să îți dorești foarte mult. De ce să îți dorești să faci așa ceva? Nu cred că are prea mare importanță. There are no impossible dreams. Oh, no.

IMG_20180907_190111-EFFECTS.jpg

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: