Jurnalul hoinarului peruvian (4) – Ica și Huacachina, oaza deșertului sud-american

E ora 7 seara, întuneric beznă, mă plimb în jurul micuței oaze numite Huacachina în căutarea unui loc de tras sufletul. Ajung tot la terasa prietenului meu. În Peru, aproape orice chelner devine instant prietenul tău. Cer un pisco sour, în cinstea acestei țări. Primesc două, cică e happy hour. După cum spuneam, e abia ora 7, dar eu mă simt ca și cum ar fi deja 12 sau 1.

În fața mea, un cuplu joacă cărți. Cel mai probabil sunt un cuplu. El are sigur peste 40. Ei nu i-aș da în niciun caz mai mult de 30. Nu văd nimic condamnabil în asta. Doar constat. Vorbesc engleza americană. Cel mai probabil sunt americani. Unul dintre chelneri se simte foarte bine. Dansează. Vine, îl ia pe american de gât și dansează amândoi. Americanul bate palma cu el: „Yeah, Peru!” Asta aș spune și eu. Nu am ajuns încă la jumătatea excursiei, dar este de pe acum un pariu câștigat.

IMG_20180528_174948.jpg

Mă aflu pe terasa unui restaurant din Huacachina. Am nisip în păr și în buzunare. Sunt unicul care ocupă singur o masă. Nu mă deranjează deloc acest fapt, deși uneori mi-ar plăcea să mai schimb o impresie cu cineva. E imposibil, în București e trecut de 3 noaptea. Sau dimineața. Prietenii mei lucrează mâine.

Și-au luat pizza. Ce știu americanii ce-i ăla ceviche? Hei, dar nu judec. Și eu am fost aproape să comand pizza. Îl aud pe american zicând ceva de gym. Da, sigur, ne întoarcem acasă și ne apucăm de sală. Clasic. Cu toate că nu arată rău niciunul.

El are barba pe jumătate albă. Iese la restaurant cu o fată tânără și joacă cărți. Găsesc asta foarte fain. Nu cunosc jocul pe care îl joacă. Totuși, nu pot să mă abțin să mă întreb: au plecat împreună în excursie pe banii lui? Ea îl iubește? Dacă stau să mă gândesc bine, nu e chiar așa drăguță. Dar e tânără.

Îmi place de chelner. E plin de viață. Oare așa e el sau o face pentru entertainment-ul clienților? Totuși, nu cred că poate minți atât de flagrant. Dar nu e treaba mea. Nici cu chelnerul, nici cu cei doi.

La masa alăturată, un tip și două blonde. Pare că el s-a infiltrat lângă ei. Totuși, nu pare genul care să călătorească singur, deci nu știu. Joacă și ei cărți. La început doar cele două, apoi îl învață și pe el. Tot americani. E plin de americani aici. Găsesc că americanii care călătoresc în Peru sunt mișto.

Cer și al doilea pisco sour. Le primesc, deci, pe al treilea și al patrulea. Sunt obosit și adorm efectiv pe scaun. Prietenul meu vine să mă întrebe dacă sunt ok. Îl asigur că da. Nu e nici măcar ora 10, dar abia aștept să ajung în pat. Mă las bătut de ultima jumătate de pahar.

IMG_20180528_173808.jpg

În Huacachina, oaza din deșertul sud-american cu 100 de locuitori (probabil personalul pensiunilor și restaurantelor) și mai mulți turiști, nu sunt foarte multe de făcut. E însă locul perfect să te oprești din alergat, să te relaxezi puțin, să îți pui în ordine gândurile, hainele și tot ce mai vrei tu. Dimineața perfectă în care ai răgazul să te tolănești într-un fotoliu picior peste picior, cu cafeaua într-o mână și cartea în cealaltă.

IMG_20180528_161031.jpg

Destul de sceptic la dune buggy și sandboarding, am ales să le bifez și pe astea, dacă tot am ajuns până aici. Senzațiile – peste așteptări și, în mod sigur, cea mai bună variantă de a petrece după-amiaza. Nu m-am atins eu de snowboard până acum, dar pe nisip mi-a plăcut mult. Am urcat seara pe dune să pozez luminile de sus. Mai greu decât orice munte urcat până acum. Pozele au ieșit prost.

IMG_20180528_163417.jpg

Conjunctura traseului m-a făcut să petrec o jumătate de zi și în Ica, orașul în care nu se întâmplă absolut nimic (în afară de claxoane și forfotă pe străzi, lucru cu care am avut deja timp să mă obișnuiesc). În ghid am găsit trei biserici, dintre care două închise și una la marginea orașului. Primul restaurant de pe listă, având abțibildul Trip Advisor în geam, nu îi servește la nimic, pentru că e și el închis.

Cu toate astea, e extraordinar de plăcut să te bucuri de soare în piața centrală sau să stai într-o bodegă la răcoare cu o bere și pur și simplu să privești oamenii. În Peru e iarnă, dar în Ica e încă o vreme toridă, în jur de 30 de grade, real feel mai mult.

IMG_20180529_141302.jpg

O zi obișnuită în Ica

O fetiță mi-a cerut astăzi 0.50 soles ca să poată să meargă la școală (din câte am înțeles). În orice caz, era ceva cu școala. Mi-a dat și un fel de chitanță! Cred că a fost cel mai simpatic om care mi-a cerut vreodată ceva.

În afară de asta, încă o experiență peste așteptări a fost turul vinului la Tacama (rața neagră în quechua, a doua limbă oficială a țării). Un peisaj idilic undeva la țară, lângă oraș. Ica e cel mai mare producător de vin și pisco din Peru și oamenii sunt foarte mândri că exportă și în Europa. Apoi am aflat că de fapt exportă doar 15%, restul îl beau ei. Au și ziua pisco-ului (băutura lor națională) pe care o sărbătoresc în ultima duminică din iulie și e zi liberă. Duminica nu era oricum zi liberă? În fine. L-am informat și eu pe ghid de țuică și pălincă. S-a arătat vizibil încântat și a spus că abia așteaptă să încerce.

IMG_20180529_115033.jpg

Podgoriile din Tacama

În așteptarea îmbarcării către Arequipa, orașul care ni l-a dat pe marele Mario Vargas Llosa, mai sorb o gură de bere și privesc spre piață. E agitație mare, oamenii se pregătesc să vadă Peru – Scoția, meci amical, pe un ecran gigant.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: