Jurnalul hoinarului peruvian (3) – Acolo unde deșertul întâlnește oceanul

„Să fii tânăr și sănătos, să ai numai douăzeci și cinci de ani*, să nu iubești pe cineva anume, femeie, bărbat, care să-ți limiteze sentimentele și să nu-ți permită să iubești alte lucruri cu egală fervoare și dezinteres; să străbați pe jos de la un capăt la altul Italia**, numai cu un sac pe umăr, să fie primăvară, să vină vara încărcată de fructe și de ploi, să vină toamna și iarna, ar fi o nesăbuință să-ți dorești o bucurie mai mare.” Nikos Kazantzakis.

Nici nu apucasem să mă dezmeticesc bine după Anzi, că mi-a și apărut în cale alt loc cu totul și cu totul minunat: Reserva Nacional de Paracas. Aflată la 3-4 ore la sud de Lima, această peninsulă are de toate: mare cât vezi cu ochii, deșert cât vezi cu ochii, peisaj de coastă, faună și floră bogată (aproximativ 400 de specii). Ah, și un sătuc de vacanță foarte fain și destul de hippie, despre care eu aș spune că e ceva între 2 Mai și Vama Veche, cu mulți surferi și turiști (în mare parte) americani.

IMG_20180528_102143_1.jpg

Ce nu menționasem, însă, în capitolul trecut, e că am fost aproape să ajung, din greșeală, fix în partea cealaltă a țării, la Trujillo. Aflat în autogara din Huaraz, văd autobuzul lui Julio Cesar parcat. Mi se verifică biletul, totul pare în regulă, îmi pun rucsacul la cală, mă urc, îmi dau scaunul pe spate și mă așez comod. Fuseseră două zile obositoare, așa că până și dormitul pe scaunul ăla suna foarte bine. Mașina se urnește din loc. Mă uit la ceas și, speriat, observ că e 9:30, iar noi trebuia să plecăm la 10. Sar ca ars de pe locul meu, întreb pe cineva dacă ăsta merge la Lima. Bineînțeles că nu mergea. Până la urmă omul oprește autobuzul pentru mine, mă dau jos în mijlocul străzii, ăsta pleacă mai departe, cu tot cu rucsacul aflat la cală. Alerg ca nebunul după el, dând din mâini și strigând, se oprește la un alt colț de stradă, eu mă tot scotocesc și nu mai găsesc biletul care atesta că e bagajul meu, ăsta se enervează și mă tot ceartă că m-am urcat în mașina greșită… a fost cu emoții, dar într-un final am recuperat totul și am și prins cursa spre Lima.

Doar că aveam emoții legate și de drumul ăsta. Ajungeam în capitală la 6:30 dimineața, iar la 7:30 aveam autobuzul spre Paracas, care trebuia luat din altă parte. Dacă avea să întârzie din nou Julio Cesar ăsta, cum a făcut la dus, exista riscul să se ducă naibii totul. Aveam să aflu însă că în Peru se pot greși estimările atât în plus, cât și în minus: am ajuns cu o oră și ceva mai devreme.

Amorțit încă de la poziția proastă în care dormisem, cu ochii împăienjeniți de somn, nici nu apuc să cobor toate scările, că un bătrânel cu părul alb (să fi tot avut spre 70 de ani) vine grăbit spre mine: „Taxi, taxi?!” Refrenul cel mai întâlnit, probabil, în Peru. Se repede la cală să îmi ia bagajul. Șoferul îi face semn să aibă răbdare. Omul meu e vizibil nemulțumit și grăbit, se bagă peste coadă, înhață rucsacul (care nu e deloc ușor), îl pune pe umăr și dă-i spre mașină. Repetă obsesiv, dar foarte bucuros (zici că tocmai prinsese peștele cel mare): “Let’s go, let’s go!” Altceva nu prea am înțeles din tot ce încerca să îmi spună, dar omul a fost extrem de amabil și jovial, încheind cursa cu un „Demooon lover, demoooon lover, I looooove youuuu!” cântat cu patos și cu volumul radioului la maximum. Și atunci m-am hotărât eu că merită din plin să mergi cu taxiul în țara asta numai și numai pentru fazele astea. Iar prețul e derizoriu: 10 soli, adică vreo 12 lei.

Dar hai să trecem odată și la Paracas. Îmi luasem o cafea ca să intru în priză și să mai pun la punct niște lucruri pe drum, dar ți-ai găsit! După trei ore și jumătate m-am trezit zgâlțâit de un fel de stewardesă de autobuz (dacă pot să zic așa ceva), care mă întreba dacă nu cumva trebuie să cobor. Am făcut ochii mari și am crezut că mi-a căzut cerul în cap: peisajul din Lima, cu a sa grea și lăptoasă ceață, nu se schimbase. Aud doi americani comentând: „Let’s hope for a sunset…” Semnele însă nu erau bune deloc. Ce era mai rău pentru mine e că era singura zi propriu-zis la mare și chiar aveam nevoie de soarele ăla. Din păcate, fusesem nevoit să renunț la coasta de nord pentru că nu aveam destule zile și ar fi fost o întreagă tevatură să mă duc până acolo și apoi să mă întorc în sud. Peru e o țară mare. Am rămas cu regretul că am ratat Mancora sau Cabo Blanco, satul în care Hemingway în persoană pescuia pe vremuri.

IMG_20180527_120943_1.jpg

Ca prin minune însă, nici jumătate de oră nu a trecut, că razele soarelui au început să îmi încălzească obrajii și ceața s-a risipit. De cazat, m-am cazat la Paracas Backpackers House, hostel renumit în zonă. Atât de renumit încât, din câte am înțeles, mulți i-au copiat numele sau încearcă să te înșele venind să te ia de la autogară și conducându-te în altă parte. Chiar am fost avertizat printr-un e-mail înainte să ajung, așa că l-am tratat cu mare răceală pe un tip care mă întrebase dacă îmi poate fi de ajutor. Și săracul chiar îmi dăduse indicațiile corecte.

La recepție l-am întâlnit chiar pe patron, care mi-a dat multe sfaturi și idei, mi-a închiriat o bicicletă și chiar mi-a lăsat numărul de telefon în caz că mi se întâmpla ceva prin deșert. Mă și gândeam cât de nasol ar fi să fac o pană, că nu aveam nimic la mine, dar din fericire am fost scutit de astfel de experiențe. Așadar, ăsta e hostelul pe care îl recomand 100%, the one and only. Asta dacă nu vrei să stai la cine știe ce chestie scumpă, dar părerea mea e că ar fi păcat.

IMG_20180527_165108.jpg

Am ales bicicleta în detrimentul unui tur organizat (dintre toate locurile pe unde am fost, aici cred că merita cel mai puțin, adică deloc, să mergi cu un ghid) și al unui ATV. Și bine am făcut, căci au fost probabil cei mai frumoși 50 km făcuți vreodată pe două roți. Rezervația naturală e foarte aproape de sat, se plătesc câțiva soli la intrare și ai în principiu vreo două trasee pe care poți să le abordezi.

IMG_20180527_164651-PANO.jpg

Am făcut cam toate lucrurile de care nu avusesem timp să mă bucur pe Camino de Santiago cu un an înainte: m-am plimbat prin deșertul (aproape) pustiu fără să mă grăbesc niciunde, m-am aruncat în valurile Pacificului (chiar dacă e iarnă, apa e cam ca la noi în iunie, să zicem), am ascultat pescărușii și din nou valurile, am cântat de unul singur, am savurat un pisco sour și un pește pe malul mării (nici acum nu știu exact ce am mâncat, căci mi-a fost imposibil să înțeleg meniul și nici nu avea cine să îmi explice).

IMG_20180527_144239.jpg

Este un loc fabulos, iar cine sare peste el, ducându-se direct la Arequipa sau Cusco, cred că face o mare greșeală. Am văzut și Playa Roja, o plajă de culoare roșiatică, formată dintr-un soi de rocă numită grandiorit roz (sper că am tradus bine), ce conține magmă solidificată în interior. Este probabil cel mai cunoscut obiectiv din zonă, însă eu am fost de-a dreptul impresionat de La Catedral, un punct de belvedere cu un peisaj absolut năucitor, unde am avut și marea baftă să prind apusul. MI-NU-NAT! Fără să îmi fac un plan legat de asta, până la urmă planetele s-au aliniat în modul cel mai favorabil posibil.

IMG_20180527_163810.jpg

Se înserase și lumină era din ce în ce mai puțină, se lăsase și frigul, însă eu nu puteam efectiv să mă mai dezlipesc de locul ăla. Câțiva fotografi aflați în zonă mi-au atras atenția că mai am de mers vreo 10-15 km până în El Chaco (așa se numește de fapt satul, deși toată lumea îi spune Paracas), arătându-se îngrijorați și surprinși că ei aveau două-trei straturi de haine, iar eu eram în pantaloni scurți. Dar cine mai simțea frigul atunci și acolo?

IMG_20180527_172831.jpg

Am ajuns cu bine înapoi la lumina frontalei (mers cu bicicleta noaptea prin deșert – checked!), pe care cred că acolo am lăsat-o, căci în rucsac nu a fost chip să mai dau de ea ulterior. Asta să fie toată paguba! Am sărbătorit reușita la unul din locaurile de pe plajă cu bere artizanală peruană și o porție de avocado umpluți cu fructe de mare, după care îmi lasă și acum gura apă. Viața de noapte e liniștită în perioada asta, nu sunt foarte mulți turiști, ceea ce nu poate fi decât bine. Oricum, pe la 8 deja îmi cădeau ochii în gură de somn.

IMG_20180527_194752.jpg

A doua zi am făcut un tur de două ore spre Islas Ballestas, supranumite și Galapagos-ul săracilor. E o excursie pe care sigur merită să o faci dacă ajungi până aici și în general se întâmplă de dimineață, între 8 și 10 sau între 10 și 12. Dintre sutele de specii de care vorbeam, notabili ar fi pinguinii Humboldt, leii de mare, Peruvian boobies (pe care mai bine îi las așa decât să încerc să îi traduc), balenele cu cocoașă și delfinii.

IMG_20180528_091918.jpg

Grași și leneși

Am plecat cu regretul că am stat, totuși, prea puțin în Paracas. Fix 24 de ore, dar dacă aș fi știut de la început unde o să ajung, aș mai fi adăugat, cumva, încă 24. După ora 11 am pornit spre Huacachina, mica oază din deșertul peruvian.

*treizeci de ani, **Peru, dar și Italia

IMG_20180527_172854.jpg

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: