Camino de Santiago pe bicicletă (5): Galicia și finalul

Galicia este ultima regiune străbătută de El Camino del Norte. Este, totodată, depopulată și tristă. Este, așa cum foarte bine a descris-o Adrian Georgescu, „ca o povestire a lui Borges sau ca un fado”. Am întâlnit multe clădiri în paragină, iar tinerii pare că și-au luat de mult tălpășița de acolo. Ceea ce e însă cel mai trist, dacă mă întrebi pe mine, e că pe podul de la Ribadeo, unde treci din Asturia în Galicia, e ultima dată când vezi oceanul. Iar eu și marea, știți, avem o relație specială. Din cauza asta, pentru că drumul merge spre Spania continentală, vremea devine simțitor mai caldă. Fiind august, chiar deranjant de caldă. Spre final, mă simțeam ca un beduin orbecăind prin deșert.

Ziua 10: Vilela – Baamonde

Privind acum înapoi, nu prea pot să pricep ce a fost în capul meu înainte de „accidentul” care mi-a dat peste cap planurile, de credeam că o să termin Galicia într-o zi și un pic. Mai ales pe căldurile alea, mai ales că aveam în spate nouă zile de pedalat, mai ales că… era mult prea mult! Odată revizuită situația, mi-am propus ajung la Baamonde, locul de unde ar mai fi fix 100 km până la Santiago de Compostela.

IMG_20170815_110321.jpg

Așa că, nemaifiind chiar în criză de timp, mi-am permis să admir în liniște, timp de o oră, superba catedrală din Mondoñedo, atât de impunătoare că nu poate fi cuprinsă în poză de la terasa de vizavi, unde îmi savuram în liniște cafeaua, brânza și jamon-ul. Și cred că aș fi putut să fac asta mai des pentru că urcarea până în Gotan, care urma și care era cea mai dificilă din tot Camino (vreo 700 m diferență de nivel, dacă nu mă înșală memoria), am făcut-o astfel cu bateriile încărcate, fluierând.

IMG_20170815_105207.jpg

Catedrala din Mondoñedo

Ei, și ajung cu bine în Gotan și peste cine dau acolo? Dau de ucigașul din filmele cu sud-americani și gașca lui, băieții ăia foarte de treabă care au vrut să mă ajute cu roata descentrată, dar tehnic nu prea au avut ce face. Deci ei făcuseră ăia 30-40 km într-o zi jumate, eu în câteva ore. Liniștiți, cu berea în mână, la o glumă, un mișto. Și m-am gândit: ia uite, domnule, ce înseamnă să fii relaxat, să nu ai nicio treabă, să nu trebuiască să ajungi niciunde nicicând. Probabil oamenii nu avea nicio problemă dacă mai făceau trei săptămâni până la Santiago.

Așa că am renunțat și eu la atât de scorțosul principiu dont drink and drive, am luat o bere și-o cola și m-am așezat. Mă simțeam bine. Eram fericit. Îmi spărsesem dinții, se stricase bicicleta, acum chiar nu mai avea ce să se întâmple. O să ajung acolo. Am fost, dacă mă gândesc bine, mereu sigur că o să ajung cumva la final. Mulți m-au crezut plecat cu sorcova și au catalogat programul făcut de mine drept inuman. De câteva ori am simțit pe pielea mea că e inuman. Totuși, altă cale nu era: urma să ajung, într-un fel sau altul, pe bicicletă sau pe lângă, la Santiago de Compostela.

Am sosit în Baamonde destul de greu, târându-mă pe final prin pădure, cu o durere de posterior soră cu moartea, apărută din cauza numeroaselor rădăcini peste care a trebuit să trec. Noroc cu noul meu tovarăș de drum, un ceh foarte simpatic, cu care am mers până la albergue. Am schimbat impresii, am povestit și timpul a trecut mai repede. Evident, și el era șocat de turul de forță pe care îl făcusem și mai ales cum am reușit să ajung până acolo cu rucsacul ăla imens în spate. Dar mă obișnuisem deja cu astea.

IMG_20170815_180934.jpg

Mai e puțin. Mai pot.

Baamonde este un oraș care, probabil, dacă El Camino de Santiago nu ar fi, nu ar exista nici el. Acolo locuiesc, chipurile, 166 de femei și 163 de bărbați. Albergue-ul, cel mai mare pe care l-am întâlnit, are 100 de locuri pentru pelerini. Și a fost primul albergue oficial unde am găsit loc după multe zile.

Ziua 11: Baamonde – Santiago de Compostela

Aș fi vrut să ajung cât mai devreme la Santiago. Drumul se anunța a fi relativ simplu, fără prea mare diferență de nivel. Următoarea zi, de dimineață, trebuia să plec spre Porto și mi-ar fi plăcut să apuc să dau cu nasul și prin orașul Sfântului Iacob. Așa că la 6 dimineața eram din nou gata de drum. Doar bezna totală din pădure și de partea cealaltă eu, rucsacul, bicicleta și lampa care, măcar atât, nu era arsă, iar eu puteam să văd la doi metri în față.

Pornisem cumva pe o scurtătură. Aveam varianta drumului prin sălbăticie, 30 km, și varianta drumului prin localități, 40 km. Evident, am ales-o pe prima. Până la urmă, însă, nu știu pe unde aș fi făcut mai puțin: numai bolovani și hopuri, m-am rătăcit și m-am întors de câteva ori, nervii începeau să cedeze puțin câte puțin. Și, când în sfârșit am reușit să ies din chestia asta, roata din față începe să se comporte ca și cum ar fi beată: tot încercam să o țin dreaptă, dar ea se ducea ba în stânga, ba în dreapta. Cobor și pun mâna pe cauciuc. Prima pană, cu 50-60 km înainte de finish. Partea bună e că măcar nu cărasem toate camerele alea degeaba după mine.

IMG_20170816_084303.jpg

Dând rucsacul jos ca să scot cele de trebuință, nici nu apuc să îl deschid, că o doamnă se oprește lângă mine și începe să turuie ceva în limba-i natală. Eu încerc să îi explic că nu înțeleg și că, dacă vrea, vorbesc engleza. Da’ ți-ai găsit. Ea – nimic, îi dă înainte. Obosit și tracasat și dorindu-mi să plec cât mai repede de acolo, îmi văd de treabă și nu o mai bag în seamă. Femeia se îmbufnează, mormăie un „Bien!” printre dinți și se îndepărtează.

Nici nu apucă să facă însă doi pași, că întâlnește un alt domn, căruia începe să îi povestească (probabil) despre mine. Se apropie și respectivul și începe să turuie și el. Aceeași poveste, nu am cum să îi explic că vreau să fiu lăsat în pace. El o avea pe a lui: „atelier de bicicletas […] 2 km”. Până la urmă renunț să încerc să îl mai conving că nu am nevoie, mă fac că îi înțeleg indicațiile, omul pleacă împăcat, eu îmi pun roata la loc și plec mai departe.

Ceea ce m-a impresionat, tot aducându-mi aminte după, când mi-au mai trecut nervii și stresul, e cât de mult încearcă oamenii ăștia să te ajute. Nu știu dacă e o chestie legată de spanioli, de Camino, de pelerini, de orice o fi, nici nu mai contează. Mi s-a întâmplat însă de nenumărate ori să fiu oprit și întrebat dacă sunt ok, ce s-a întâmplat cu dinții mei, dacă am nevoie de ajutor. Și, sigur, eu am vrut în mod special să fac singur drumul ăsta. Dar există momente când chiar ți-ai dori să fie cineva lângă tine, fie el și un străin care să te întrebe dacă te simți bine sau dacă poate să te ajute cu ceva.

Și cam asta a fost. Am trecut fără oprire prin Vilaba, ultimul popas fiind în patria merelor și mai ales a cidrului de mere, Arzua. Ultima bucată de drum este comună cu Camino-ul clasic și lucrul ăsta, din păcate, se face observat. Mult mai mulți pelerini, plăcuțele cu km rămași smulse toate (m-am tot gândit și nu am nici cea mai vagă idee cum au făcut asta), mizerie.

IMG_20170816_173619.jpg

Și drumul, parcă interminabil acum. O căldură năucitoare. Mă uit la indicatorul pe care scrie Santiago de Compostela, 15 km. Mi se pare ireal de mult. Mie, care făcusem 900 și ceva până acolo. Aveam senzația că nu o să mai ajung. Mă simțeam ca atunci când am făcut drumul ăla nebun până în Vamă. Când m-am bucurat ca un copil că mai sunt doar 89 km, iar la Constanța, când mai erau 45, simțeam cum mi se prăbușește cerul în cap și nu o să mai ajung vreodată.

Am apucat să mă văd, într-un final, în fața catedralei. Ireal. Tot ce am fost în stare să mai fac a fost un selfie cu superba dantură și colosul în spate, apoi să mă târăsc până la cazare unde, în mod cu totul incontestabil, am făcut cel mai bun duș din viața mea.

IMG_20170816_193008.jpg

Catedrala, din păcate în reconstrucție de ceva timp

Santigo de Compostela e un oraș frumos. Mi-au plăcut mult arhitectura, toate clădirile și monumentele peste care au trecut sute de ani, străduțele în guste. Mai mult decât atât însă, orașul are un vibe extraordinar, îți dă o energie pozitivă. Poate și pentru că e finalul, că ai lacrimi în ochi și știi că acum ai făcut drumul. Deși sufocat și el de turiști, e primul loc în care nu m-a deranjat lucrul ăsta. Oamenii ăia făcuseră și ei atâția km pe jos sau cu bicicleta ca să ajungă acolo. Oamenii ăia nu aveau cum să fie nici răi, nici cocalari. Dacă mi s-ar cere definiția unui loc cu multă lume, liniște și pace, ăsta ar fi. Și am regretat că nu mai aveam o zi de stat.

Iar catedrala Sfântului Iacob am văzut-o mai mare și mai impunătoare decât orice văzusem până atunci. Mai mare decât San Pietro din Roma, mai mare decât Domul din Milano și decât cel din Florența. Desi probabil că nu e așa. Am simțit că mă pierd înlăuntru ei. Diploma nu am mai stat să o iau. Am dat peste o coadă imensă și, la urma urmei, ce nevoie am eu de hârtia aia ca să ateste că am fost unde am fost? Cea mai bună atestare e că, uite, a trecut aproape un an și eu încă îmi amintesc pas cu pas totul.

IMG_20170816_213711.jpg

Concluzii

Un lucru important (măcar) am învățat și eu în ăștia 30 de ani: nu trage concluziile imediat după ce s-a terminat. Orice ar fi. Priveam pe geamul autobuzului care mă ducea către Porto și mă gândeam că, Doamne, cum ar fi fost să fac drumul ăla tot cu bicicleta, așa cum îmi propusesem? Simțeam efectiv cum mi se întorcea stomacul pe dos. Eram fix la capătul bateriilor, benzină nu mai era, și-așa mersesem cu becul roșu aprins câțiva kilometri buni. Spuneam că gata, dau divorț, eu nu vreau să îmi mai văd bicicleta, nu vreau să mai dorm lângă ea, dacă are cineva nevoie de una, luați-o! O lună și ceva însă, cine o urca grijuliu în trenul spre Brasov, gata de următorul traseu?

Dacă m-am întors mai fericit sau mai trist, nu știu. Dacă am rezolvat ceva, iarăși nu știu. Și totuși… era ceva de rezolvat? Drumul ăsta m-a învățat, însă, multe. M-a trecut prin multe stări. Și, dacă mă întreabă cineva, dacă te hotărăști să faci o călătorie de unul singur, ăsta e drumul. Mi-a plăcut atât de mult, că imediat după eram sigur că o să îl fac din nou, cândva. Pe jos de data asta. Și nu aș da nimic din ce am trăit pentru nimic în lume. Nici măcar dinții nu mi-i i-aș lua înapoi. A fost bine așa cum a fost.

Ar fi totuși un lucru pe care îl regret și un sfat pe care l-aș da. Nu faceți ca mine, nu tratați Camino ca pe o cursă. Dați-vă timp pentru asta. Opriți-vă în fiecare loc frumos. Priviți marea. Aruncați-vă în valuri cât mai des cu putință. Priviți bisericile. Priviți oamenii. Stați la masă cu ei. Cunoașteți poveștile pelerinilor. Sunt foarte frumoase. Bucurați-vă de soare. Nu e o cursă, nu trebuie să demonstrezi nimic, nici altora și nici ție.

Cât despre bicicletă, am uitat tot ce am spus atunci. Plănuiesc una nouă, care cred că va avea loc foarte curând. Ba nu, sigur va avea.

IMG_20170816_180319.jpg

2 Comments on “Camino de Santiago pe bicicletă (5): Galicia și finalul

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: