Jurnalul hoinarului peruvian (2) – Anzii Cordilieri, cu gura larg căscată

Cu vârfurile sale de peste 6000 m, veșnic înzăpezite, Cordillera Blanca este cel mai înalt lanț muntos din lume după Himalaya. Face parte din Anzii Cordilieri, iar cel mai înalt vârf, Huascaran (6768 m), a avut onoarea și privilegiul (cum ar spune domnul Minculescu pe albumul Athenaeum, anul 2001) să fie pozat de către mine acum o lună și jumătate. Ok, ok, eu am avut privilegiul.

Anzii nu se aflau de la început bătuți în cuie pe lista mea pentru Peru (așa cum am observat că nu sunt nici în multe tururi „clasice”). Asta poate și pentru că, față de Lima, Huaraz (orașul unde se cazează majoritatea turiștilor și din apropierea căruia pornesc majoritatea traseelor) se află într-o parte, iar toate celelate obiective importante, în cealaltă. Așadar, a trebuit să iau un autobuz Lima-Huaraz, iar apoi să mă întorc în Lima ca să pot pleca spre Paracas. În mod clar voiam un trek de cel puțin două zile (asta în afară de Machu Picchu), iar canionul Colca era mult mai în drum. Dar Anzii… Anzii! N-a fost nevoie să mă uit la prea multe poze ca să decid, în cele din urmă, că e total ieșit din discuție să mă duc în Peru și să nu ajung acolo.

IMG_20180525_115052.jpg


Bun. Prin urmare, după o lungă așteptare într-o stație mizeră de autobuz din Lima, am urcat în autobuzul numit Julio Cesar. Fiind o țară foarte mare (cam de cinci ori și jumătate cât România) și având, deci, drumuri interminabile și grele, în Peru există multe autobuze de noapte. Am apelat și eu la soluția asta și, deși nu pot spune că au fost toate foarte confortabile, o recomand ca fiind cea mai convenabilă. Altfel, ori pierzi toată ziua pe drum, ori dai mult mai mulți bani pe cursele interne ale avioanelor. Teoretic, toate au scaune care se lasă pe spate și poți dormi, practic, nu pe toate dormi la fel de bine. Sunt zeci și zeci de firme, nici nu le mai țin minte, dar dacă ar fi să recomand una dintre ele, aia e Cruz del Sur. De altfel și cea mai scumpă, bineînțeles. Peste tot primești și mâncare, dar nu vă așteptați la mai mult decât un sendviș sau un pachet de biscuiți și o cutiuță de suc cu pai (cum era pe vremuri la noi Trompi sau ceva de genul ăsta, nu mai țin minte cum se chema). În fine, prețurile sunt derizorii, undeva la 15 dolari un drum de 7-8 ore, uneori chiar și 10-12 (dolari sau ore).

Una peste alta, pe Julio Cesar nu îl recomand. Am dormit prost. Ajuns în Huaraz în zori de zi, știam că trebuie să vină cineva să mă ia din stație și să mă ducă unde îmi rezervasem camera. Oamenii sunt drăguți, unii fac chestia asta, dar cam așteaptă să fie răsplătiți. Ceea ce, în fine, nu cred că e ceva așa de greșit. În plus, țara asta cred că trăiește aproape numai din turism și nu prea își permit să aibă clienți nemulțumiți. Bun, omul meu, cu tot cu engleza lui de baltă, era acolo. Această engleză de baltă fiind un caz fericit, căci mulți nici pe aia nu o au. Totuși, foarte drăguți și săritori. Ideea e că nici eu, nici omul meu nu prea aveam idee pe cine căutăm. Eu uitasem să mă uit cum se numește hostelul, iar el nu avea habar pe cine trebuie să aștepte. Problema e că a fost nevoie să intru eu pe e-mail să verific, dar internetul peruvian nu era de aceeași părere. Abia se mișca, plus că îmi pusesem cartela cumpărată în Lima în telefonul vechi, cu gândul să fac economie la bateria One Plus­-ului pentru poze. Băi, și chiar nu avea de gând să funcționeze. Mi-a arătat tipul pe Booking toate cazările din Huaraz, da’ nici vorbă să îmi recunosc alegerea strălucită. Până la urmă a trebuit să mă conectez cu Facebook-ul meu de pe telefonul lui și, după ce m-a pus ăla să îmi recunosc vreo cinci prieteni ca să fie sigur că sunt eu, am reușit. Suntem finaliști! Cred că aproape jumătate de oră am stat acolo.

Tipul nu se enervase. Și era foarte entuziasmat că hostelul ăsta, Huascaran, era chiar hostelul lui. Sau așa am înțeles eu. Păi, nu asta era ideea? Nu de-aia venise să mă ia? O să rămân cu dilema asta și cu multe altele. În altă ordine de idei, eu plecasem spre Anzi setat să fac două trasee de unul singur. Citisem, mă informasem. Având însă în vedere că nu eram prea sigur pe mine (informații contradictorii, autobuze de schimbat), fiind foarte obosit și fiindu-mi teamă că dau cu bâta în baltă și ratez totul, am acceptat imediat oferta omului cu cele două excursii. În prima zi… nu am înțeles exact unde trebuie să mergem, dar auzind că a doua zi, pe listă era Laguna 69, unde știam sigur că trebuie să ajung, am zis că bine, hai, asta e.

Mi-a tăiat chiar și o chitanță după ce a insistat să plătesc de la început (100 de soles ambele, adică 120 de lei, o sumă destul de mică dacă mă întrebi pe mine). Pe chitanță scria tot de Julio Cesar. Mare baștan trebuie să fie Julio ăsta, îmi zic. Și mă duce la cazare, îmi zice că ne vedem peste vreo oră jumate, facem schimb de numere, dăm mâna și se prezintă: Julio Cesar! După față, aș fi zis că e unul dintre „sclavii” lui. Sincer, nu prea știam câtă încredere să am în el. Peruvienii ăștia au o problemă, sunt negricioși, un fel de țigani și îți dau senzația de șmecherași. Fără să fiu deloc rasist, să fie clar, dar îți pui, totuși, un semn de întrebare. La urma urmei, omul îmi luase banii și plecase. Aveam să aflu că filmele astea pe care mi le imaginam eu nu se întâmplă.

Trebuie să spun că mi s-a părut din start ceva ciudat la camera pe care am primit-o. Trei paturi într-însa și doar pentru mine. Zic, băi, așa o fi, la ce prețuri mici am întâlnit pe Booking, mi-o fi plăcut mie asta și am luat-o așa. Bucuros că pot să îmi reorganizez bagajul, scot tot ce era în rucsac, pun pe un pat, mă îmbrac și plec cu gândul că le bag la loc la întoarcere. Vine un tip trimis de însuși marele Julio Cesar să mă ia, mă duce la un autobuz, ăia mă salută fericiți, apoi mă mută în alt autobuz și dă-i spre munți.

IMG_20180525_130829.jpg

Tocmai cumpărasem cu 1 sol câteva frunze de coca de la o localnică, în mașină răsuna muzică peruviană, în stânga creste înzăpezite, în dreapta creste înzăpezite, iar eu simțeam cum crește inima în mine. În paranteză fie spus, peruvienii (de fapt turiștii mai mult) mestecă aceste frunze de coca pentru că, la altitudinea aia, pot apărea probleme cu respirația și chiar leșinuri. Eu am simțit ceva și în Huaraz, care e doar la puțin peste 3000 m, dar mai ales la urcușul pe munte (unde am ajuns pe la 4800). M-am aclimatizat însă repede, am mestecat de două ori și pe restul le-am aruncat. Pentru că e interesant, dar nu sunt neapărat bune și nu e o plăcere.

Ăsta era, deci, locul ăla care nu am înțeles ce e și cum se numește. Am mers destul de mult cu autobuzul, iar a doua zi, chiar și mai mult. Nu am idee cum mă descurcam singur cu transportul lor în comun, pe care nu știu dacă poți să te bazezi. După cum spuneam, îmi dorisem mult să merg de unul singur să mă plimb prin munți. Numai că problema era că oricum dădeam de turiști, chiar și dacă mergeam solo. Așa, ghizii te duceau la locul respectiv, ziceau ăsta e traseul și la ora asta trebuie să fii înapoi și făceai ce voiai tu. Privind înapoi, nu îmi pare rău că am ales varianta asta. Am văzut foarte multe chestii faine, am făcut poze cu alpaca și am cunoscut câțiva oameni mișto. De mers, am mers destul de puțin pe jos în această primă zi, spre nemulțumirea mea, dar, în același timp… cum vedeam toate lucrurile astea, altfel?

IMG_20180525_115728.jpg

La ora 6 eram înapoi în Huaraz. Din păcate, unul dintre dezavantajele iernii în Peru e faptul că se întunecă devreme. Altfel, la munte e mai tot timpul soare (am prins două zile splendide!) și doar noaptea frig. Aproape de 0 grade, dar cui îi pasă când vezi tot ce e în jur? Și încă ceva, oamenii pare că nu au auzit de încălzire, în camere e un frig de îți îngheța părul din nas. Din fericire, aveai la dispoziție 3-4 pături și puteai să dormi în condiții ok. Duș, rece.

Huaraz-ul e… pfuai! Nu știu ce era când am fost eu acolo, poate vreo sărbătoare, ceva (fie vorba între noi, mai peste tot, tot timpul, părea că se sărbătorește ceva sau e vreun eveniment special). Deci: haos, nene! Mizerie peste tot, lume buluc, gălăgie, cocalari, maghernițe, mașini, claxoane… mulți copii care joacă fotbal pe străzi. Nu neapărat cu minge. Mulți copii săraci. Mulți oameni săraci. Multe săli de jocuri și internet cafe-uri, din acelea din care era plin la noi acum vreo douăzeci de ani. Copiii nu au calculator acasă și joacă fotbal pe stradă. Ceea ce mi-a plăcut. Și, după ce am reușit să mă mai obișnuiesc, am văzut ceva frumos în haosul ăla. Orașul ăla, totuși, trăiește.

IMG_20180525_115749.jpg

Venisem înfometat și m-am apucat să cutreier străzile cu un obiectiv foarte clar: un local care să arate decent și să scrie wifi pe ușă. Încă nu realizasem că există viață și fără wifi, dar aveam să mă confrunt cu asta mai încolo. Și a fost, până la urmă, foarte bine.

Dintre zeci, poate chiar sute de restaurante, singurul eligibil a fost unul chinezesc. Asta e, până la urmă, zic, mai am destul timp să încerc mâncare peruviană. Înfometat rău de la altitudinile astea, am comandat două feluri de mâncare și o bere, am primit ceva absolut imens, nu am reușit să mănânc nici măcar jumătate și am plătit 37 de soles. Adică 40 și ceva de lei. Ah, nu vă zic numele. Mai întâi pentru că mâncarea n-a fost bună și apoi pentru că nu mi-l amintesc.

Eh, îmi mai iau o bere și o beau la cazare în grădină și totul va fi bine, mă gândesc. Numai că… nu mai găseam cazarea. Cumva, hostelul apărea pe harta de pe telefon, dar niciun drum nu ducea acolo. După ce m-am învârtit juma de oră, am întrebat în stânga și-n dreapta, am primit (din nou) informații contradictorii, am ales cel mai înțelept sfat: să iau un taxi, îi dau 5 sau 6 soles și mă duce unde vreau eu. Și nici nu apuc să caut taxi, că mi-a și sărit unul în față, absolut tipic pentru Peru. Aș spune că jumătate dintre ei sunt taximetriști (sau și taximetriști). Omul, încântat, că da, Hotel Huascaran, dar bineînțeles, 5 soles. Și mă aduce în fața unei chestii imense, cred că 4 stele avea, mă și mir că exista așa ceva acolo: „Hotel Huascaran!” Ăăă… nu. Not this one. El că ba da, eu că ba nu, omule, crezi că nu știu unde stau? Cel puțin încă jumătate de oră s-a învârtit. Nu ne înțelegeam… neam. Era dintre aceia care habar nu au un singur cuvânt în engleză. S-a apucat să își sune prietenii, ocazie cu care i-am văzut și wallpaper-ul cu Isus. Altă chestie la ordinea zilei printre cetățenii peruvieni. Și mergea. Mergea. Și mergea. Naiba știe unde! Dar el mergea. Până la urmă, tot harta mea l-a salvat, deși inițial chiar nu voia să aibă încredere în ea. Ok, i-am zis, poți să oprești aici. Mă descurc. Am văzut unde e. Era, evident, singura stradă pe care nu o încercasem orbecăind singur. Ce credeți că zice atunci omul? Păi să îți las o carte de vizită, poate mai ai nevoie! Îmi smulsesem toată barba de nervi, berea se încălzise în pungă, dar am râs!

În sfârșit, multiubitul Hostel Huascaran! Nici nu apuc să intru bine, că femeia aia începe să își tot ceară scuze și nu se mai oprește. Ce se întâmplase: încurcase borcanele, în camera unde mă instalasem stăteau de fapt trei tipe, iar mie îmi mutase toate lucrurile în altă parte. Adică, da, alea pe care le înșirasem peste tot. M-a pufnit iar râsul.

Probleme însă îmi făceam pentru a doua zi. Teoretic, Julio Cesar zicea că plecăm la 5 dimineața. Numai că nu îmi spusese și de unde. Și îl sun. Și îl sun. Și nimic. Până la urmă îi scriu un mesaj și mă culc, în speranța că o să vină cineva să mă ia tot de la cazare a doua zi. De dimineață găsesc și răspunsul la mesaj: degetul mare ridicat. Adică DA. La întrebarea Unde ne vedem? Mă trezesc cu un duș rece, îmi strâng frumos lucrurile, mă îmbrac și ies afară să îl aștept. Noapte, frig, latră câinii. Altceva, nimic. Totuși, emoțiile mi se risipesc într-un final. A întârziat 30-40 de minute, dar cineva a venit.

IMG_20180526_104216.jpg

Huascaran Sur și Huascaran Norte

Laguna 69 e, într-adevăr, o minune. Un lac de culoare turcoaz printre crestele și vârfurile înzăpezite. Vârfurile Huascaran Sur și Huascaran Norte, 6768, respectiv 6655 m. Cred că mă puteam plimba zile întregi uitându-mă cu gura căscată la munții ăștia. Mi-ar fi plăcut să fac Santa Cruz trek sau Cordillera Huayhuash, dar mi-ar fi trebuit o săptămână. Mi-ar fi plăcut multe. Venisem în Peru și în Anzi cu așteptări mari, dar ceea ce am văzut, mi le-a depășit. Și, acum îmi dau seama, nu poate fi descris. Dacă nu ai fost acolo, nu am efectiv cum să îți spun ce am văzut. Cel mult pozele să mai spună ceva.

IMG_20180526_120010.jpg

Laguna 69

Și pentru că Andrei nu era Andrei dacă nu era finalul ăsta, să mai povestesc ceva. Și gata, promit că închei. Am fost acolo cu un autocar și, bineînțeles, cu un ghid. Care ne-a zis: „pe aici e drumul, să fiți înapoi la 1”. Asta am înțeles eu, asta a înțeles americanul de lângă mine, pe american nu îl poți acuza că nu știe engleza, ghidul peruvian s-a străduit, nici lui nu poți să îi reporșezi nimic. Acolo, stând lângă lagună, am mai schimbat vorbe cu diverși. Că de unde ești, cum e la tine în țară, îți place în Peru, pe unde ai mai fost, chestiile clasice. Și na, pe de altă parte eram și eu în lumea mea, cine mă poate acuza că nu mai știam exact care e din grupul nostru și care nu? La un moment dat zice ghidul că hai să urcăm până acolo, că se vede frumos. Și m-am dus. Într-un moment de mare sclipire, îmi dau seama: bă, ăsta sigur e ghidul nostru? Și ăștia… ăștia sunt colegii de autocar? Bă, nu. Ăla nu zicea să fim la 1 înapoi? E 12:26. Umm… bine că le am cu alergatul (urcaserăm vreo două ore sau mai mult până acolo).

Și dă-i tare la vale, hai că se poate, hai că n-or pleca ăștia chiar la 1. Am întârziat 16 minute. Ajung acolo, roșu la față, transpirat tot, cu inima în gât, vreo 5 șoferi cu 5 autocare. M-au întrebat ei ce grup caut și cum arată autocarul meu, dar a fost cineva atent la asta? Zic eu ceva de Julio Cesar, ăștia foarte sigur pe ei, că au plecat de vreo 5 minute. Mă prăbușesc. Psihic. Totuși, până la urmă, o mai merge unul dintre ei în Huaraz, mă infiltrez și eu pe undeva. Imposibil să ne înțelegem. Șoferi de autocar, spaniolă, straight forward. Deznădăjduit, mă așez pe un bolovan. Hai, aștept să vină grupurile și mai întreb atunci, acolo n-am cum să rămân.

Spre norocul meu, apare un grup de trei franțuzoaice. Mă bag și eu în seamă repede. Spre și mai mare norocul meu, una dintre ele vorbea și franceza, și spaniola, și engleza. Și ele căutau un loc de inflitrat, trebuia să vină un combi (un fel de microbuz) să le ia, dar nu aveau încredere în el și voiau să fie sigure că ajung în Huaraz. Evident, altfel decurge negocierea acum. Acceptă primul șofer să ne ia, ne cere 20 de soles de căciulă. Acum, nu mai încolo. Îl înțeleg, nu voia să riște. Îi plătesc cu mare bucurie și așteptăm să îi vină oamenii. Ne facem comozi. Vine un grup. Îi recunosc pe american și pe canadian. Bă, nu se poate. E ora 3. Stăteam de aproape două ore acolo. Ăștia sigur s-au rătăcit și ei și caută să se combine undeva. Mă văd pe mine, mă recunosc și cred că ăla e autocarul lor. Gura căscată. Mai vin unii, tot cunoscuți. Îi întreb dacă abia acum a ajuns tot grupul. Grupul ăla care plecase acum două ore, nu așa era? Aaa, nu, doar ei doi. Ceilalți sunt în urmă. Îmi dau o palmă peste față (mental doar). Trebuie să îmi accept idioțenia și mă mut în autocarul grupului meu. Alergasem efectiv ca prostul. Ghidul zisese că la 1 pornim înapoi, nu la 1 suntem la autocar. Și lăsase două ore pentru drumul de întoarcere, nu 45 de minute.  Nici nu i-am mai cerut ăluia cei 20 de soles înapoi.

IMG_20180526_113250.jpg

Cordillera Blanca este în mod clar unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut până acum. Și, dacă nu e pe primul loc la capitolul Peru, sigur intră în top 3. Și totuși, câte locuri frumoase au mai venit și de aici încolo!

IMG_20180525_140354.jpg

2 Comments on “Jurnalul hoinarului peruvian (2) – Anzii Cordilieri, cu gura larg căscată

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: