Camino de Santiago pe bicicletă (3): Cantabria – ospitalitate și Mar Cantabrica

În Cantabria, a doua dintre cele patru regiuni străbătute de Camino del Norte, drumul străbate aproape exclusiv coasta Oceanul Atlantic. Rar se întâmplă să mergi mai mult de o oră fără să vezi apa, lucru benefic pentru mine, fiindcă frumusețea mării îmi transmite mereu iluzia nemuririi și a invincibilității. Iar aici cred că a reprezentat un important factor care m-a făcut să merg mai departe.

La fel ca Țara Bascilor din capitolul anterior, cel fără de dinți, Cantabria a fost și ea o forță navală foarte importantă. Arhitectura lor este influențată de indienii întorși în Spania după periplul prin America, iar peisajul este de asemenea covârșitor, având Mar Cantabrica (așa cum își numesc ei partea maritimă) în dreapta și Cordillera Cantabrica, munții, în stânga.

IMG_20170809_131615.jpg

Ziua 4: Barakaldo – Güemes

Dimineața începuse așadar în dulcele stil clasic caminodelnortelian. Plouă, ba nu plouă, picură, a, da, plouă din nou, nu mai plouă din nou, pune geaca, pune pelerina pe rucsac, scoate geaca, scoate pelerina de pe rucsac. Până la urmă vremea s-a stabilizat, în sensul că s-a stabilit că de acum o să plouă tare și continuu.

După Portugalete și ieșirea din Țara Bascilor, m-am perindat prin orașe și sate pașnice, frumoase și cu plaje pe care mi-aș fi dorit să le văd în alte condiții: Castro Udriales, Laredo, Santoña… Nu am reușit să mă bucur prea mult de ele, dar în cele din urmă a ieșit soarele și pe strada mea, la modul cel mai propriu cu putință. Sigur, nu eram neapărat adeptul ciclismului pe șosea, natura și peisajele rurale fiind două dintre punctele forte pentru care am ales traseul acesta, dar acum chiar aveam nevoie de câțiva kilometri făcuți în viteză pentru că, până la urmă, îmi cam dădusem seama că asta e o cursă contra cronometru.

IMG_20170809_085407.jpg

Marea, frumoasă chiar și atunci când plouă

Laredo a fost, din câte îmi amintesc, orașul în care aproape că am cedat nervos din cauza ploii, oprindu-mă să caut ceva de mâncare. Câțiva domni aflați pe malul mării la o bârfă au fost atât de amabili să mă îndrume spre două restaurante despre care știau ei că-s foarte bune. Nefiind în stare să îmi explice în engleză sau eu să înțeleg în spaniolă, unul dintre ei chiar m-a condus personal spre cele două, dar ghinion. Amândouă erau închise, așa că până la urmă am intrat în primul care mi-a ieșit în cale, unde am cerut o cafea, două sendvișuri și un poco de hielo (hai că până la urmă învățasem și eu ceva în limba asta în afară de hola, gracias și cerveza).

Bineînțeles că toată viteza s-a terminat la apariția următorului deal interminabil, dar per total lucrurile au mers bine și nici nu a fost nevoie ca ziua asta să ajungă la final ca să alung orice gând că aș putea să mă întorc la București. Ce să fac, să mă duc acasă și restul concediului să stau pe canapea cu o bere și să mă uit la filme? Nu, categoric, asta nu era pentru mine.

IMG_20170809_130926.jpg

Verde și albastru

Cred că tocmai trecusem podul și ajunsesem la Santoña când aveam în jur de 100 km. Mă tenta foarte tare să mă opresc și să mă cazez lângă una dintre plajele din zonă, să stau cu picioarele în nisip și să îmi arunc toate gândurile în mare, dar a învins din nou rațiunea. Mai aveam timp și energie să merg mai departe, iar 15-20 km erau un câștig destul de important în lupta cu cei 850 (sau câți credeam eu că sunt, că nici nu mai țin minte).

Am pornit spre Güemes. Ceea ce știu sigur e că inițial nu inclusesem sătucul acesta în drumul meu. Pe de altă parte, îmi răsuna în creier ecoul vorbelor unui amic: „Güemes, Andrei, nu uita de Güemes!”. Acum iarăși nu îmi aduc aminte exact ce era în capul meu, dar sigur citisem undeva în ghid de albergue-ul ăsta. În poză apărea un moșuleț cu barba albă, părul alb, lung și ochelari. Un fel de Moș Crăciun. Și cred că se afla într-o cămară cu borcane cu gem sau ceva de genul ăsta. În fine, asta era ce îmi aminteam eu. Iar de imaginat, mi-am imaginat cum moșulețul ăla simpatic pune o masă de 10-12 persoane, mâncăm, bem, povestim, e o atmosferă intimă. Cred că văzusem și într-un film ceva asemănător. Că n-aș mai fi găsit loc la 6-7 seara nici nu mi-a mai trecut prin cap, că doar nu mai avusesem problema asta de două zile și credeam că San Sebastian fusese doar un incident.

IMG_20170809_181716.jpg

Cămile în drum spre Güemes

Bun. Entuziasmul a fost înlocuit ușor-ușor cu o sete îngrozitoare. Din nou, drumul urca și iar urca, se făcuse cald, eu nu mai aveam niciun chef de apa clocită din bidon și mă gândeam numai la berea rece de la finalul zilei. Final ce s-a lăsat un pic așteptat, dar părea că nu nemeritat. Güemes este un sătuc cu case răsfirate pe dealuri în care singurul zgomot care se face auzit e cel de la clopotele vacilor. Mi-am adus aminte cum era la mine la țară, ce bine puteam să stau eu acum într-un șezlong, mă rog… dar lăsând asta la o parte, chiar aveam parte de un peisaj idilic.

L-am salutat pe părintele Ernesto Bustio. Arăta fix ca în închipuirea mea, dar asemănările se opreau aici. Am fost preluat de un tânăr mult mai viguros, explicându-mi că nu mai sunt paturi libere, dar dacă vreau, pot să dorm pe o saltea. Ei bine, ce a realizat bătrânul aici este absolut incredibil: o casă imensă, cu 120 de paturi, o sală nesfârșită de mese, o colecție de cartușe de filme și multe alte lucruri strânse de-a lungul timpului, toate construite cu ajutorul voluntarilor.

download.jpeg

Părintele Ernesto Bustion (sursa foto)

Preotul, căci Ernesto Bustio este preot, strânge în fiecare seară la un loc peste o sută de pelerini și le povestește. În spaniolă, iar altcineva traduce în engleză. Când am ajuns eu, camera era neîncăpătoare. Apoi masa. Mese lungi, ca de nuntă, nesfârșite. Ospitalitatea. Trei felul de mâncare, vin roșu. Nu era bere, dar putea să îi mai pese cuiva? Pelerinul foarte vesel care mă întreba întruna dacă mai vreau, apoi îmi turna în pahar. Oricât de trist ai fi fost, orice probleme ai fi avut, îți întorcea starea la 180 de grade. Toate astea, pe bază de donație. Nu ne-a cerut nimeni nici bani pe locul de dormit, nici pe duș, nici pe mâncare. Doar o cutie în care fiecare punea ce voia să pună. De altfel, cred că oamenii au fost totuși destul de generoși. Nu păreau genul care au venit să dea țeapă. Așa, povestea asta frumoasă merge mai departe. Bineînțeles, chiar și sala în care ma dormit pe jos era neîncăpătoare pentru cei care nu au mai găsit loc în pat.

Ziua 5: Güemes – Serdio

M-am trezit și, pășind cu grijă printre saltele, să nu cumva să calc pe cineva pe mână, m-am strecurat afară din cameră. Un frig de îți îngheța părul din nas. Tot cu grijă (să nu scap și de jumătatea de dinte care mai rămăsese – apropo, cei doi în cauză erau exact cei doi din față, cred că am uitat să menționez aici), m-am spălat pe dinți, am înghesuit ce mai era de înghesuit în rucsac și am pornit spre Santander, singurul oraș mare din această regiune.

Îmi propusesem să prind primul ferryboat (între Somo și Santander se trece doar cu un astfel de vaporaș), dar se pare că nu mă grăbisem destul de mult. Până la urmă jumătatea de oră în plus mi-a prins bine, căci m-am împrietenit cu un cuplu simpatic: ea englezoaică, el italian. Bine, el mai mult zâmbea, pentru că nu știa altă limbă decât cea natală. Oamenii au fost destul de șocați de gaura din mijlocul gurii și m-au felicitat că nu am abandonat.

IMG_20170810_130053.jpg

Un sat tipic din Cantabria

Santander nu m-a impresionat ca oraș. Nici nu aveam timp de stat și poate nici nu am fost eu pe unde trebuie și era și fix ora când pleca lumea la lucru și era destul de mare haosul de pe străzi (și o fi fost și un pic bolnav când era mic). Oricum, foarte fericit am fost când am scăpat de zona industrială. Nu și când a început (din nou!) ploaia.

IMG_20170810_133049.jpg

Santillana del Mar

Următoarul punct important, Santillana del Mar, un frumos și colorat sătuc medieval, despre care însuși Jean Paul Sartre spune că este cel mai frumos din Spania. Din păcate însă, se pare că mulți alții știau asta, motiv pentru care locul era efectiv împânzit de turiști, iar prețurile cresute până la limita bunului simț. Se spune că Santillana del Mar este satul celor trei minciuni, pentru că nu este nici sfânt (santo), nici plat (llana), nici cu ieșire la mare (mar). Asta de la Adrian Georgescu citire.

IMG_20170810_143527.jpg

Biserica din Oreña

Comillas, pe lângă o așezare cu o arhitectură superbă (aici o să îl menționez doar pe Gaudi și e de ajuns), este și orașul în care m-am hotărât să mă opresc, nefăcând altceva decât să privesc marea și cei câțiva oameni aflați pe plajă, în timp ce sorbeam dintr-o doză de Cola și savuram două portocale. De fapt, era un lucru tipic pentru mesele mele zilnice, până ajungeam seara să stau liniștit la o masă: fructe, iaurt, sucuri dulci, ciocolată și alte prostii. Eu, nebăutorul de Cola, am băut zilele alea cât pentru ultimii câțiva ani.

În San Vicente de la Barquera se încălzise chiar bine de tot. Surferii se întorceau de la plajă, iar eu tot mai aveam de mers. Sierdo e locul unde s-au făcut cei 100 km și am decis să caut un loc de dormit. Degeaba mi-am făcut eu câteva cruci înainte să intru la albergue și să întreb dacă au un pat și pentru mine, că tot nu aveau. O doamnă cu care m-am înțeles exclusiv prin semne m-a rugat să mai stau totuși puțin până vine proprietara și a insistat cu niște brioșe și ceva ciocolată. N-am avut ce să fac și într-un final le-am mâncat.

IMG_20170810_151852.jpg

Capră la înălțime

Odată cu proprietara a venit și soluția salvatoare. Mă rog, atât cât putea fi de salvatoare, având în vedere că nu aș fi vrut nici în ruptul capului să mai fac vreun kilometru în ziua aia. După ce în sfârșit am găsit berea căutată de două zile într-un fel de birt al satului, împreună cu bătrâneii care jucau șah, discutau fotbal și politică, copiii care beau bere și mâncau semințe, am dormit, împreună cu alți vreo douăzeci de năpăstuiți (de fapt e doar un fel de a spune, eu cred că eram fericiți cu toții), în sacul pus direct pe gresie, într-un fel de sediu al primăriei din câte am înțeles. Exagerez, doamna s-a oferit touși să ne pună o bucată de carton între, dar nu pot spune că a fost mare diferență. 2 euro am plătit pentru prima mea noapte dormită nici măcar pe saltea sau izopren.

Închei amintindu-mi acum de vorbele bunicului meu, care a pătimit câțiva ani în inchisorile comuniste și la canal: „M-am întins pe jos, mi-am puz cizmele sub cap și mi-am zis că sunt norocs. Am unde să îmi pun capul.” Sigur, fără niciun fel de analogie între excursia mea și această perioadă neagră din istoria României. De altfel chiar fusese o zi care se încheiase bine. Problemele aveau să revină în capitolul 4, Asturia.

IMG_20170810_153935.jpg

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: