Viața ca un car(o)usel. Andrei Șerban.

“[…] ne umplem de frustrare ori de confuzie, de furie sau teamă, dar la teatru avem uneori șansa de a depăși aceste stări și de a ieși de acolo mai curajoși, mai puternici și încrezători că putem face față vieții.” Andrei Șerban

La prima vedere nu e o idee chiar atât de bună să te duci să vezi aceeași piesă de două ori în interval de o săptămână. Chiar dacă, e adevărat, în regii și interpretări diferite. Fusesem să văd Liliom-ul de la unteatru chiar de Ziua Internațională a Teatrului și mă întorsesem acasă plăcut impresionat atât de subiect, cât și de reprezentație. Probabil aș fi și scris despre ea dacă nu intervenea asta: ajungând acasă și căutând pe net alte detalii și păreri, nu mi-au trebuit decât două click-uri să îmi dau seama că miercurea următoare mergeam la o piesă având fix același subiect. M-am amuzat pe baza uimitoarei mele performanțe, că doar ce era să fac?

Liliom este piesa scrisă de Ferenc Molnar în 1909, dar primită cu oarecare reticență de către publicul maghiar, lucru care nu se poate spune și despre adaptarea sa muzicală de pe Broadway, Carousel. Musical-ul lui Andrei Șerban pornește în primul rând de la piesa lui Molnar, dar și de la filmul lui Fritz Lang, apărut în 1934.

O spun din capul locului, nu sunt un mare fan al musical-urilor. Cred că pot să număr pe degetele de la o mână la câte am reușit să mă uit de la început până la sfârșit în 30 de ani de viață. Însă combinația Andrei Șerban – regie și Vlad Ivanov – rol principal m-a făcut să las fițele astea la o parte și să merg să văd despre ce e vorba. Pe cei doi îi mai întâlnisem cu câțiva ani în urmă în Ivanov-ul tot de la Bulandra, pe care iarăși îl recomand din tot sufletul (dacă se va mai juca vreodată, căci nu l-am mai văzut în program în ultima vreme). Ce am văzut pe 4 aprilie a întrecut însă orice așteptare.

Caruselul, învârtindu-se continuu, este o metaforă asupra vieții și a existenței. Nu există nici rău absolut, nici bine absolut, nici concluzii tranșante. De altfel, așa cum se întâmplă în cazul literaturii de calitate de orice fel, fie ea dramatică sau nu. Personajele au puncte de vedere diferite și uneori contradictorii. Se trece de la glume și cântece vesele la tragedie și violență. E vorba despre dragoste de neînțeles, lipsă de comunicare, refuzul de a-ți recunoaște și asuma greșelile. Molnar și Andrei Șerban ne pun pe masă viața în forma ei brută.

Este o piesă plină de metafore și lucruri adânci, dar și de umor (de multe ori negru), ironie și autoironie, sarcasm. Chiar și lumea de apoi e tratată cu mult umor („Birocrație! Și aici e la fel ca pe pământ!”). Îngerii glumesc cu cei din Purgatoriu. Oamenii au șansa să își repare greșelile după 16 ani în foc și smoală, dar uneori nu sunt capabili să o facă nici atunci. Ascuțitorul de foarfece este îngerul păzitor, dar Liliom află asta când e deja târziu. Poate cea mai frumoasă metaforă. Întreg finalul este tratat cumva în joacă, dar la aplauze te trezești cu lacrimi pe obraji. Nimic din ce prevestea veselia molipsitoare cu care actorii și caruselul te întâmpină chiar de la intrare.

Andrei Șerban face o alegere foarte bună, cea mai bună după părerea mea: se delimitează complet de musical-ul de pe Broadway și pompa americană. Muzica e înlocuită cu canțonete italiene, totul pare că se întâmplă într-o Italie atemporală și nedefinită. Iar Vlad Ivanov, proaspăt câștigătorul unui Gopo pentru cel mai bun actor principal (Un pas în urma serafimilor), fără prea multe cuvinte, căci ar fi de prisos: joacă dumnezeiește, cântă în italiană și în franceză, glumește cu spectatorii, poate fi și simpatic și nesuferit, face chiar și scamatorii. Mi-au plăcut mult și Alexandra Fasolă în rolul Iuliei (și ea cântă foarte bine!), Maria Obretin în rolul doamnei Muskat, Cătălin Babliuc cântând That’s amore! Actori pe care îi cunoșteam mai mult sau mai puțin, dar ce mai încolo și-ncoace, întreaga distribuție aleasă pe sprânceană.

În ultima vreme am văzut multe piese și mulți regizori care m-au apropiat din ce în ce mai mult de fenomenul ăsta. La fel cum am citat în susul paginii, cred că de la teatru trebuie să pleci mereu cu ceva, să te simți mai bogat spiritual. Dar voi vorbi altădată mai pe larg despre asta. De multe ori mi s-a întâmplat. Miercurea trecută a fost și mai mult decât atât. Cu tot respectul pentru lumea teatrului românesc (pe care chiar o apreciez foarte mult), dar sunt de părere că există Andrei Șerban și alții. Mergeți și vedeți, nu aveți cum să regretați.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: