Camino de Santiago pe bicicletă (2): În Țara Bascilor mi-am lăsat dinții

This is the beginning of a beautiful friendship

Când spun Țara Bascilor, mulți se gândesc la organizația separatistă ETA și la naționalismul lor dus la extrem. Departe de mine să fiu fan al acestor idei, dar, în același timp, frumusețea covârșitoare a Golfului Biscaya, verdele năucitor, împletirea peisajului marin cu cel rural și cu aerul montan, toate astea m-au făcut să le dau dreptate absolută tuturor celor care spuneau că asta este cea mai spectaculoasă parte din Camino del Norte. Cât despre oameni, cel puțin cei pe care i-am cunoscut, sunt foarte ospitalieri și veseli, își trăiesc viața și au simțul umorului.

Limba lor e absolut imposibilă. Nu seamănă cu spaniola și nici cu vreo altă limbă și, dacă din spaniolă mai reușesc să prind ideile, aici șansele sunt ceva mai mici decât să nu câștige PSD alegerile în Teleorman 

În mod tradițional, bascii din nordul Spaniei sunt considerați foarte buni navigatori, cel mai cunoscut dintre aceștia fiind Juan Sebastian Elcano, cel care a preluat comanda flotei lui Magellan și a dus la bun sfârșit prima expediție în jurul lumii. De altfel, există și o statuie închinată lui în orașul în care s-a născut, Getaria. Deși o putere industrială în Spania, fiind responsabilă cu aproape jumătate din industria țării, zona rurală a Țării Bascilor și-a păstrat tradiția numeroaselor ferme de familie.

Ziua 2: San Sebastian – Markina

Am încheiat primul capitol într-o notă destul de pesimistă, însă realitatea este că atitudinea de tip BBN (bă băieți, nasol), văicărelile și aolelile nu erau deloc ce trebuie pentru o treabă ca asta. După ce stătusem acasă ore în șir calculând și trasând rute pe Bikemap, notându-mi ce ar fi de văzut, venise momentul să regândesc totul. Întâia măsură drastică pe care am luat-o a fost, după ce schimbasem ora de pornire dimineața din 8 în 7, să o schimb din 7 în 6.

IMG_20170807_062801.jpg

Plaja din San Sebastian la 6 dimineața

M-am trezit în beznă și frig. După ce făcusem cunoștință cu viața de noapte a Donostiei (indirect, de la mine din pat, dar se auzea ca și cum aș fi fost acolo), iar colegii mei de cameră veniseră nu de mult timp la somn, acum era o liniște mormântală. Două-trei mașini, valurile Atlanticului. Mi-am dat cu apă pe față, m-am echipat, am mormăit un „Doamne-ajută!” și am pornit.

Zâmbetul mi-a reapărut repede pe față când am ajuns pe vârful unui deal cu vederea încântătoare asupra Golfului Biscaya. Mi-am adus aminte că ăsta era unul dintre lucrurile frumoase pentru care am venit pe Camino, știam că vor veni și altele și până la urmă ar trebui să fie bine.

IMG_20170807_065040.jpg

Golful Biscaya

A fost. Orio, orașul încă adormit, cu vreo doi oameni rătăciți pe stradă și nimic deschis. Micul dejun, cafea și calamari pane, pe plaja din Zarautz. Peisajul de pe coasta Atlanticului, pășunile bogate unde parcă timpul se oprise în loc, orășelele liniștite și neatinse de turismul de masă. Plajele goale. Grădinile oamenilor și sperietorile cu veste reflectorizante. Pe lângă asta însă, urcatul și coborâtul obsesiv al dealurilor.

IMG_20170807_121025.jpg

Liniște și pace

Mergând pe un drum întortocheat prin pădure, știind că sunt singur și nu mă aude nimeni și văzând că, deși la fiecare curbă speram că o să urmeze în sfârșit coborârea, nu se întâmpla asta, ajunsesem să strig din toți rărunchii: „Băăăăăăă, da’ nu se mai termină?!” Calculul făcut de mine era următorul: a doua și a treia zi sunt cele mai grele pentru că se urcă cel mai mult; drept urmare o să fac 80 respectiv 80 km, iar restul până la 100 îi recuperez eu mai încolo. Nu știu dacă mai e nevoie să repet citatul din Woody Allen din capitolul precedent„Dacă o mai țin mult așa, o să ajung pe Everest”, mai mormăiam din când în când. După ce în sfârșit s-a terminat iadul și am luat-o la vale și am început să chiui de fericire și „Bă, ce mișto e drumul ăsta!”, ei bine, după asta a urmat și inevitabilul: „Stai… stai. E greșit!” Așa că dă-i și urcă la loc.

IMG_20170807_130849.jpg

Marea, doar marea

Nu au fost 1500 m diferență de nivel, așa cum zicea inițial Bikemap. Au fost undeva spre 2000, nu mai țin minte exact cât. I-am dus însă cu bine la capăt și am ajuns la o oră rezonabilă în Markina, în jur de 17:00. Markina e un orășel mic, cam lipsit de viață și pe alocuri pitoresc, dar cu oameni săritori. Nici nu am apucat bine să mă opresc să trag un ochi pe hartă să văd cum ajung la albergue, că a și sărit cineva să îmi arate drumul. Acolo, o femeie care habar nu avea un cuvânt în engleză, a înțeles într-un final că am nevoie de un pat să dorm, după care s-a chinuit vreo cinci minute să mă întrebe de unde sunt. O alta, care se mai descurca un pic, m-a dus la locul cu pricina, tot încercând să îmi explice în engleza ei stâlcită regulile casei. Nu a înțeles de ce vreau să plec a doua zi la 6 și mi-a zis că sunt sărit de pe fix, că la 6 nici nu e lumină. În fine, după toate astea și după ce m-am asigurat că îmi descuie bicicleta de dimineață ca să pot porni la drum, după ce am avut un șoc când am văzut meniul pentru cină (O OALĂ de supă de pește, lomo de porc cu cartofi prăjiți și O STICLĂ de vin roșu, 9 sau 10 euro), vine tipa la mine și zice: „Păi să nu spui tu că ești român!” A fost prima și singura dată când am auzit limba română pe Camino. În afară de monologurile mele interioare.

Ziua 3: Markina – Barakaldo

Însuflețit de reușita din ziua precedentă, când reușisem să îmi ating obiectivul, m-am trezit cu chef de mers. Garajul unde îmi adăpostisem bicicleta era descuiat, așa cum îmi fusese promis. Femeia aia se trezise special pentru mine. În rest, nicio suflare de om pe stradă. Am pornit mai departe, pe șoseaua întunecată și rece. Deși luna august, aici e foarte rece dimineața. Nu a existat zi în care să plec fără polar pe mine. Și spune asta om deloc friguros. Clima oceanică face vara foarte suportabilă pe această fâșie nordică pentru că foarte rar temperaturile ajung la 30 de grade. Sigur, asta când nu plouă sau bate vântul, vremea având de asemenea și un caracter foarte schimbător aici.

Prima localitate, Ziortza Bolibar, am întâlnit-o atunci când a început să se crape de ziuă. Este vorba despre un sat mic și, de asemenea, pustiu, dar sunt două lucruri mi-au atras atenția: de aici a plecat spre America de Sud unul dintre strămoșii lui Simon Bolivar, iar în limba bască Bolibar se traduce prin „valea morilor de vânt”. Așa mă simțeam și eu uneori: un Don Quijote luptându-se cu morile de vânt (dealuri și munți), plecat în căutarea Dulcineei din Toboso, mârțoaga fiind bicicleta, iar Sancho Panza… probabil alter ego-ul meu, cu care mă mai certam din când în când.

IMG_20170808_070048.jpg

Biserica din Zioritza Bolibar

O nouă ascensiune prin pădure se arăta la orizont, iar climatul oceanic începuse să își facă pentru prima dată simțită prezența. Am scos geaca de ploaie și, deși începuse să toarne destul de tare, i-am dat înainte pentru că voiam să ajung cât mai devreme la Bilbao și de altfel nici nu aveam unde să mă adăpostesc. Tot alternând cărările pădurii cu șoseaua și coborârile cu urcările, am ajuns și în punctul în care toată povestea avea să ia o turnură destul de mult diferită.

Nimic care să anunțe asta, o pantă aparent banală, o bifurcație în față, eu care aveam senzația că drumul o ia într-o parte, când de fapt era în cealaltă, o frână pusă brusc în cel mai stupid mod cu putință. M-am trezit cu botul în asfalt și, ce era cel mai grav, încărcătura bicicletei avea de acum să fie cu un dinte și jumătate mai ușoară. Buimăcit și oarecum în stare de șoc, m-am ridicat. Atingându-mi cu limba cerul gurii, mi-am dat seama că e ceva în neregulă. Am scos bidonul din rucsac și ce să vezi? Apa intra în gură așa cum e ea de obicei, inodoră, incoloră și insipidă, dar când o scuipam, era colorată în roșu. Fizic, nu simțeam nimic. Psihic, părea că am cam dat de dracu’.

IMG_20170808_072503.jpg

Liniștea dinainte furtunii

Fiind o situație total neprevăzută, evident că nu aveam niciun plan. Am continuat să îmi clătesc gura până când roșul ăla și-a mai pierdut din strălucire, am trecut în revistă și pagubele mai mici (geaca cea nouă ruptă în cot, cureaua de la rucsac ruptă și ea, cele câteva julituri) și, după un timp de reflecție pe care mi l-am acordat din teama de a-mi vedea noua dantură, mi-am făcut curaj și m-am uitat în camera frontală a telefonului. Buza de sus mi se umflase atât de rău, că ajunsesem mai ceva ca tipele alea care își injectează botox; și da, așa cum îmi imaginam, nu arătam sexy deloc. Un ultim impuls de moment pe care nu l-am înțeles a fost să încep să îmi caut dinții pe jos. Am găsit unul. Nu am insistat. Tot fără să știu exact de ce, l-am luat și l-am pus în capacul rucsacului.

Bun, ce era de făcut? Bineînțeles că nu aveam să rămân pe o șosea pustie în mijlocul pădurii ca să îmi plâng de milă. Mi-am făcut bagajul, am strâns cureaua ruptă așa cum am putut și am urcat pe șa. După o oră sau două m-am gândit că poate ar trebui să o sun pe mama. Și-așa nu vorbiserăm de când ajunsesem acolo, era timpul să îi dau o veste bună.

– Și acum ce o să faci?

– Păi o să merg mai departe, ce pot să fac?

– … ok.

Adevărul e că nu îmi trecuse încă prin cap varianta de a pune capăt și de a mă întoarce acasă. Mai târziu m-a sunat și tata să îmi spună că „după părerea mea, e o mare imprudență să mergi mai departe”. De ce? Se putea întâmpla ceva, se putea infecta locul, avea vreo importanță dacă mă duceam imediat sau peste două săptămâni la dentist? Sunt întrebări la care nici eu nu aveam răspuns pe moment, dar am continuat să urc cu îndârjire dealul plin de noroaie și bălți spre Bilbao.

Era o expresie frumoasă, „și futut, și cu banii luați”. Eh, eu eram și plouat, și cu dinții scoși. Ploaia s-a oprit abia în Guernica, localitate supranumită „orașul păcii” și cunoscută mai ales pentru tabloul lui Picasso cu același nume, considerat de unii cel mai valoros din lume. Avusesem norocul să îl văd cu câteva zile înainte la muzeul Reina Sofia din Madrid, muzeu pe care îl recomand cu toată căldura. Ieșise un soare de toată frumusețea, dar ce-mi mai trebuiau mie soare și Picasso acum?

Larrabetzu, un alt orășel obscur, a fost locul unde mi-am dat și eu seama că poate ar trebui să mă duc la un doctor, o farmacie, o ceva. Oamenii s-au înghesuit din nou să mă ajute, m-au trimis de la unul la altul în timp ce tot schimbau păreri în limba lor ciudată, pentru ca până la urmă să înțeleg că e ok, dinții se pun la loc și acum trebuie să fac ceva doar cu buza aia inflamată. Am fost trimis la barul din colț cu o hârtie pe care scrie mare hielo și numele doctoriței, asta pentru că tipa de acolo sigur ar fi dat din umeri dacă-i ziceam ceva de ice. Femeia foarte de treabă, n-a întrebat nimic (nu că i-ar fi servit la ceva), mi–a adus gheața, eu am luat o cafea și m-am așezat la masă. Doi bărbați se uitau la televizor și discutau aprins despre fotbal, iar afară turna cu găleata. Din nou.

Căzusem puțin psihic, însă în cele din urmă m-am mobilizat și am pornit la drum.  Bilbao a fost, după cum era de așteptat, încă un obiectiv ratat. Îmi doream foarte mult să văd muzeul Guggenheim, dar tot ce am putut face a fost să traversez orașul, să îi fac o poză, să îmi cumpăr un ice tea mizerabil de la un automat, așezându-mă pe o bancă și întrebându-mă din nou ce caut eu aici și dacă treaba asta chiar mai are vreun rost.

IMG_20170808_161618.jpg

Bilbao și Guggenheim…

Acum… dacă îmi aduc bine aminte, cred că Barakaldo nu era pe traseul original. Cred că exista un drum direct spre Portugalete. În fine, mă cam pierdusem în atâtea hărți, trasee și obiective. Cert e că nu mai aveam ce face nici în Bilbao, așa că am pornit spre destinația finală a zilei, albergue-ul din Barakaldo. La periferia orașului am fost acostat de un fel de puradel local care îmi tot cerea ceva, nu știu ce. Probabil bani. A trecut la întrebări de genul cine sunt, unde mă duc și ce e cu tot tămbălăul ăsta. Fix de asta nu mai aveam chef. Apoi am pierdut drumul. Un localnic încerca să mă atenționeze, într-un fel de engleză, că nu e ok pe unde am luat-o. Văzând că nu înțeleg mare lucru, a dat fuga la el în curte, și-a scos mașina și m-a condus la bifurcația unde greșisem. Am rămas interzis. Oamenii ăștia chiar fac orice ca să îți fie de folos. În timp ce îmi dădeam duhul pe una dintre acele ascensiuni interminabile, a apărut și soarele, iar alt localnic mi-a dezvăluit, cu un zâmbet până la urechi, că de aici încolo se coboară puțin și gata, am ajuns.

IMG_20170808_180829.jpg

Bilbao, în drum spre Barakaldo

Albergue-ul este situat într-o zonă superbă a orașului, în spatele unui parc foarte verde, cu păsărele cântând, mame plimbându-și copiii sau câinii. Cu cazarea nu am avut probleme, asta ar mai fi lipsit. Din fericire, paturi erau destule. Am fost întâmpinat de către două doamne glumețe și, după ce am lăsat bagajul, am fugit glonț către bar, cerând, de fapt șuierând printre dinți, o bere și două sandwich-uri. Parcă nici berea nu mai era la fel de bună. Simțeam un fel de durere ușoară, dar enervantă, de fiecare dată când beam ceva rece. M-am așezat la o masă pe terasă, am scos tableta și am început să îmi fac planul pentru a doua zi. Decizia finală era că merg mai departe dar, dacă o să am același chef de viață ca în ziua asta, mai bine o las baltă. Vedem cum mă simt. Nu îmi doream deloc să renunț, dar ce rost avea să merg în silă?

Cum însă spune o vorbă foarte înțeleaptă, tomorrow is another day. Iar eu nu știam atunci, dar acesta avea să fie the beginning of a beautiful friendship. Eu cu mine, cu Camino de Santiago, cu drumurile solitare, cu nordul Spaniei. Ceasul a sunat la 5 dimineața, iar peste o oră îmi dezlegam bicicleta și, cu vântul șuierând pe lângă urechi, porneam spre Portugalete, ultimul oraș mai important din Țara Bascilor. Despre această țară absolut magnifică a scris foarte frumos și Adrian Georgescu, pe care vi-l recomand din suflet și al cărui fan declarat devenisem după ce făcuse și el același drum, dar pe jos, chiar înainte să ajung eu. De la el am și împrumutat două-trei informații interesante pe care le găsiți aici. Ei, cam asta a fost. Și-am încălecat pe-o șa, va urma capitolul 3 – Cantabria.

IMG_20170807_101955

One Comment on “Camino de Santiago pe bicicletă (2): În Țara Bascilor mi-am lăsat dinții

  1. Pingback: Camino de Santiago pe bicicletă (1): Începutul. Ce caut eu aici? – Cu lampa arsă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: