Cea mai tare cursă de care nimeni nu a auzit

Motto: „Asta nu e o cursă unul împotriva altuia, e o cursă noi cu noi.”

A început la o bere, în jurul unei mese, la fel ca multe alte povești frumoase. O zi obișnuită de luni (la fel ca multe alte zile de luni). Patru alergători și o așa-și-așa alergătoare ne adunaserăm acolo să schimbăm impresii după o piesă de teatru, însă discuția a dus spre organizarea unui concurs de alergare la… Dărmănești. Ideea părea atât de stupidă, că ne-a entuziasmat pe toți la maximum.

A doua zi însă, discutând fără respectiva bere în față, ne-am dat seama că nu o gândiserăm prea mult. Și aici mă refer la faptul că… de ce să organizăm un banal semimaraton când putem să o mai lungim puțin? Run 60+ or die! De aici, totul e poveste.

„Băi, da’ îl facem!” a fost un fel de refren până s-a dovedit clar că niciunul nu avea de gând să se retragă. Am început să stabilim detaliile, am făcut ședințe, ture de recunoaștere, am marcat traseul (deși marcaje mai lipseau câteva pe ici pe colo, în punctele esențiale), ne-am bătut cap în cap ideile fixe (dar fără sânge pe bec și am rămas prieteni), iar într-un final ne-am trezit că e 16 martie, o zi înainte cursei, că o mână mare de oameni frumoși a venit cu noi, înghesuindu-se cu sacii de dormit în două case, primiți de către cele mai ospitaliere și dedicate gazde, ca să ne susțină pe noi.

A fost o cursă despre care nici nu știu ce să spun că n-a avut.

• Manifestul alergătorului spre cer, scris de Kilian Jornet și tradus în română, recitat la portavoce
• banner-ul cu sponsori făcut pe o bucată de mușama
• probabil singurul concurs din lume cu 4 alergători și 13 voluntari
• fugit aproape 65 km la bustul gol
• numerele de concurs scrise cu markerul pe noi: 3001 (personalul București-Brașov), 1453 (căderea Constantinopolului), 1117 (a common year starting on Monday, conform Wikipedia) și 7 (ca să fie mai scurt)
• bălți, noroaie, mlaștini care nici măcar nu puteau fi evitate
• traversarea Proviței pe o conductă de gaze suspendată
• o rătăcire într-o pădure deasă, plină cu spini
• cei mai mai faini voluntari în cele cinci puncte de alimentare, cu apă, mâncare, dar mai ales vuvuzele, încurajări și o grămadă de suflet pus
• o narghilea în vârful dealului, lângă sonda de pertol (mutată puțin mai jos din motive lesne de înțeles)
• oameni care se uitau cruciș la noi și ne întrebau de ce alergăm
• oamenii din sat care au întrebat-o pe Cristina dacă nu cumva se mărită cu un străin care e pe altă modă
• toți câinii din Moreni
• luptă strânsă și reveniri spectaculoase, inclusiv cu două străzi înainte de finish
• premiera pe podiumul din fața curții, medaliile și mai ales premiile: o ladă de Ciucaș, o caserolă cu mici, un borcan cu gem de casă și Penelopa, găina satului, pentru singurul loc din afara podiumului
• mâncarea absolut delicioasă pregătită de gazdele noastre, muzică, dans și probabil cel mai tare after-party trăit până în prezent

Sincer să fiu, nu alergasem în viața mea mai mult de un maraton până weekend-ul trecut. M-am antrenat și am vrut mult să fiu în formă maximă, dar nu cred că de-aia m-am surprins după kilometrul 50 încă fugind cu poftă. Cred că asta s-a întâmplat datorită atmosferei, a oamenilor care au fost cu noi, a fugitului de nebuni pe coclauri și a frumuseții evenimentului. Concursul ăsta a fost făcut de la cap la coadă cu suflet.

P.S.: De ce am vrut să încep blogul cu postarea asta? Nu era în plan, dar ne-a lăsat tuturor o impresie atât de plăcută, că am simțit că nu am cum să nu îi fac și o cronică. În al doilea rând, am tot postat pe Facebook până acum, fără să se înțeleagă prea bine despre ce e vorba. Ei, uite, asta a fost.

P.P.S.: Nu era o glumă, chiar am avut sponsori. Banii strânși s-au dus către niciodatasingur.ro. Le mulțumim încă o dată celor care au participat!

P.P.P.S.: Pentru cicicitate, l-am auzit de curând pe domnul Marcel Iureș spunând că toate lucrurile care ajung să țină se discută la un șpriț, la o masă. Și despre asta e vorba până la urmă.