Jurnalul hoinarului peruvian (5) – Arequipa, orașul alb

Având un aer aristocrat și sofisticat pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri în Peru, localnicii susțin, mai în glumă, mai în serios, că ai nevoie de un pașaport special pentru a vizita Arequipa. Și, la drept vorbind, au și cu ce se mândri: deși de zece ori mai mic decât capitala, orașul îi este cel puțin egal Limei din punct de vedere al arhitecturii, semnificației istorice și al gastronomiei.

Supranumit ciudad blanca (sau orașul alb), Arequipa este înconjurată de vulcani, vârfuri înzăpezite și canioane adânci. De altfel, într-o traducere aproximativă, numele său înseamnă „orașul care se odihnește în spatele vârfului” (fiind vorba de vulcanul El Misti (5.825 m), ce poate fi văzut în toată splendoarea lui din cartierul Yanahura.

IMG_20180530_110910.jpg Read More

Cu bicicleta până la Istanbul

Luna august, anul 2017. Mă aflu în autobuzul care merge de la Santiago de Compostela către Porto. Privesc pierdut pe geam și îmi aduc aminte cu groază că planul meu era să merg pe bicicletă până în Portugalia. Simt cum mi se strânge stomacul și îi mulțumesc divinității că bicicleta se odihnește liniștită în cală. Nu cred că mai eram în stare de încă o zi de drum, nicidecum două. A fost greu. N-o să mai fac așa ceva prea curând.

Luna iunie, anul 2018. Aeroportul Otopeni, sosiri. Tocmai m-am întors din Lima, via Londra. A fost frumos, a fost excepțional, a fost intens, a fost de nedescris, dar nu îmi pot ascunde bucuria că am ajuns înapoi acasă. Gata, mă liniștesc pentru o perioadă. Pun bani deoparte. Nu mai plec nicăieri cel puțin până la iarnă.

Luna iulie, anul 2018. E luni dimineață, beau o cafea și trebuie să mă apuc de lucru. Aparent out of nowhere, am hotărât: anul ăsta trebuie să fac un drum lung cu bicicleta. Va fi Istanbul sau va fi nordul Greciei. Șterg cu buretele tot ce am zis până acum. Va fi la începutul lui septembrie. Se cheamă că e deja stabilit.

Câteva zile mai târziu. Numărul de biciclete care trebuie să se afle în casa ta este egal cu numărul de biciclete care se află deja acolo + 1. Investește acum în ceea ce îți place să faci! Andrei, la anul nu știi ce va fi, fă asta acum! Gata, am și biclă nouă. Va fi Istanbul. Read More

Jurnalul hoinarului peruvian (4) – Ica și Huacachina, oaza deșertului sud-american

E ora 7 seara, întuneric beznă, mă plimb în jurul micuței oaze numite Huacachina în căutarea unui loc de tras sufletul. Ajung tot la terasa prietenului meu. În Peru, aproape orice chelner devine instant prietenul tău. Cer un pisco sour, în cinstea acestei țări. Primesc două, cică e happy hour. După cum spuneam, e abia ora 7, dar eu mă simt ca și cum ar fi deja 12 sau 1.

În fața mea, un cuplu joacă cărți. Cel mai probabil sunt un cuplu. El are sigur peste 40. Ei nu i-aș da în niciun caz mai mult de 30. Nu văd nimic condamnabil în asta. Doar constat. Vorbesc engleza americană. Cel mai probabil sunt americani. Unul dintre chelneri se simte foarte bine. Dansează. Vine, îl ia pe american de gât și dansează amândoi. Americanul bate palma cu el: „Yeah, Peru!” Asta aș spune și eu. Nu am ajuns încă la jumătatea excursiei, dar este de pe acum un pariu câștigat.

IMG_20180528_174948.jpg

Read More

Jurnalul hoinarului peruvian (3) – Acolo unde deșertul întâlnește oceanul

„Să fii tânăr și sănătos, să ai numai douăzeci și cinci de ani*, să nu iubești pe cineva anume, femeie, bărbat, care să-ți limiteze sentimentele și să nu-ți permită să iubești alte lucruri cu egală fervoare și dezinteres; să străbați pe jos de la un capăt la altul Italia**, numai cu un sac pe umăr, să fie primăvară, să vină vara încărcată de fructe și de ploi, să vină toamna și iarna, ar fi o nesăbuință să-ți dorești o bucurie mai mare.” Nikos Kazantzakis.

Nici nu apucasem să mă dezmeticesc bine după Anzi, că mi-a și apărut în cale alt loc cu totul și cu totul minunat: Reserva Nacional de Paracas. Aflată la 3-4 ore la sud de Lima, această peninsulă are de toate: mare cât vezi cu ochii, deșert cât vezi cu ochii, peisaj de coastă, faună și floră bogată (aproximativ 400 de specii). Ah, și un sătuc de vacanță foarte fain și destul de hippie, despre care eu aș spune că e ceva între 2 Mai și Vama Veche, cu mulți surferi și turiști (în mare parte) americani.

IMG_20180528_102143_1.jpg

Read More

Vama nu mai e ce-a fost. Cine mai este, să arunce primul piatra.

Cea mai veche amintire a mea legată de Vama Veche se pierde pe undeva prin anii ’90. Mergeam în fiecare an cu familia și cu o gașcă numeroasă la 2 Mai. Ajungeam, din când în când, și până în Vamă. Ne-am cunoscut cu adevărat însă în 2001. 2001, anul în care Florin Chilian a devenit, din băiatul care îi căra sculele lui Vali Sterian, un cântăreț foarte la modă. Pe plajă, din boxele unei terase apărate de soare de câteva umbrele galbene pe care scria Bergenbier, răsuna fără oprire primul său album: Iubi – Interfață la realitate. Nu puteam să îl suport. Acum sunt nostalgic. Se întâmplă uneori să îl mai ascult.

În afară de terasa cu Bergenbier, mai existau Bibi și poate încă vreo două sau trei. Umbreluțe nu erau, trebuia să venim noi cu ele de la București. Pe locul unde acum lumea stă la coadă la clătite sau își cumpără bere din supermarket, câțiva măgari pășteau neabătuți. Seara, pe plajă, în afară de acel Iubi, se auzeau doar valurile. Aveam 13 ani, părul scurt, turnurile gemene erau încă în picioare în New York, iar Iliescu fusese ales, din nou, președintele României. Read More